Make me | 2

Capitolul 104

"Haide, Mia, nu poți să stai așa...pentru totdeauna." Kayla vorbește de cinci minute în continuu și nici măcar nu am băgat-o în seamă.

"Ba da." I-am răspuns plictisită, jucându-mă cu șnururile hanoracului lui Lucas. Azi a fost ziua în care încă de la prima oră am simțit că mă prăbușesc. Faptul că îi port hanoracul îl simt cumva...aproape de mine chiar dacă el e atât de departe. 

"Ba nu. Vino cu noi la petrecere, o să te facă să te simți mai bine și să ieși puțin din starea asta de...Zombie." Kayla a continuat.

"Petrecere?" Nathan se uitase la ea cu o sprânceană ridicată.

"Nu sunt Zombie, Kayla. Doar că nu am chef de nimic și în niciun caz nu vreau să merg la o petrecere." Mi-am luat apărarea pentru că nu vreau să fiu considerată un Zombie doar pentru faptul că stau în casă și nu fac nimic. 

"Știu că nu vrei să mergi la petrecere, ai refuzat absolut orice propunere pe care ți-am făcut-o. Dar de data asta nu am să te las să stai pur și simplu acasă și să-ți plângi de milă. Toată săptămâna nu ai făcut nimic altceva decât...asta. Nu mai vreau să te văd așa, m-am săturat. E timpul să înveți să trăiești de una singură." Și-a pus convingătoare mâinile în sân. "Vino, îți alegem cu ce să te îmbraci."

"Kayla..." Am protestat în timp ce îmi prinsese mâna ca să mă ridice în picioare.

"Nu mai vreau să aud niciun comentariu, Mia. Mergem să alegem hainele și punct. Tu," Se uită la Nathan. "Tu stai aici, da?"

"Ok, ok." Nathan și-a ridicat palmele în aer de parcă s-ar preda, iar Kayla a zâmbit amuzată. S-au privit ciudat câteva secunde, apoi Kayla a început să mă tragă după ea pe scări spre dormitor.

"Nu trebuie să vă mai prefaceți în fața mea." I-am spus așezându-mă pe pat.

"Ce?" A întrebat confuză, deschizând ușa garderobei mele.

"Tu și Nathan...știu că sunteți împreună." Am dat din umeri, iar Kayla s-a uitat șocată la mine. Am spus ceva greșit?

"Nu știu despre ce vorbești." A negat fără ca măcar să mă privească în ochi.

"Vorbesc serios, Kayla, nu trebuie să vă prefaceți că nu sunteți împreună doar din cauza mea. Sunt ok. Sunt chiar fericită pentru voi." Aici nu mint. Sunt fericită pentru ei, doar că în momentul de față nu o pot arăta cum trebuie. A tăcut așa că am zis să continui. "Plus că v-am văzut sărutându-vă prin vizor, chiar înainte să vă deschid ușa." Kayla și-a tras, la propiu,  o palmă peste față. 

"Ai văzut aia?" S-a uitat la mine printre degete, iar eu am dat din cap, ușor amuzată de oftătura pe care a dat-o afară. "Îmi cer scuze că a trebuit să afli în felul ăsta. Nu intenționam să te mințim, doar că am stabilit că e un moment prea prost să-ți spunem și chiar nu vreau să fiu egoistă și să vorbesc despre cât de fericită sunt atunci când tu nu ești. Pur și simplu nu a fost momentul și nu am zis-o."

"Chiar nu e nevoie să te justifici sau să-ți ceri scuze. Voiam doar să vă ușurez tot teatrul ăsta, care, apropo, e foarte prost. Se vede doar prin felul în care vă uitați unul la altul că ceva între voi e mai mult decât prietenie." Kayla începuse să râdă precum o școlăriță, iar eu am forțat un râs doar ca să nu îi răpesc fericirea asta.

"Chiar așa?" A zis, cu obrajii înroșiți.

"Bineînțeles. Deci? Cum e? Totul e bine?" Am întrebat-o, iar ea a dat instantaneu din cap.

"E...perfect, aș putea spune. Mi-e frică că o să dureze puțin însă, și chiar nu îmi doresc asta. Nathan e o persoană foarte complicată și schimbătoare, de asta nu știu niciodată la ce să mă aștept...cu toate că în privința mea nu și-a schimbat niciodată percepția. Mă rog să nu se termine mai repede decât a început. Am trecut prin prea multe ca să ajungem aici."