Din întâmplare

O bataie a inimii în plus

-Pentru că te plac al dracu de mult. A spus și a lovit volanul care a început să claxoneze constant și  dernjant, eu remănând  nedumerită în sunetul strident al mașinii lui

-ce?

A fost tot ceea ce am putut zice, ell oprindu-se din violat claxonul și s-a uitat lung la mine. Ochii lui scânteiau ușor spre roșu. Era dubios. S-a aplecat ușor în față până când simțeam aerul respirat de el pe fața mea și a dat să mă sărute. Nu puteam reacționa  nici cum. Ochii săi îi analiza pe ai mei și atunci am văzut marginile roșii. La scurt timp după ce am vizionat acel roșu mirosul de băutură mi-a invadat nările. Mi-am dat seama că  era beat.  Atunci se înțelege.

Am deschis  portiera ieșind în aerul nopții  nervoasă. Pașii imi erau fermi si hotărâți spre clădire când cineva m-a prins de mână și din cauza inerției a durat doar un moment ca să simt trupul si buzele lui Cristian peste mine acaparând  toată rațiunea și intrând în jocul lui.

Câteva clipe mai tarziu am găsit gramul de rațiune de care aveam nevoie și m-am îndepărtat plecând de lângă el. A încercat să mă aducă inapoi, dar voiam să merg altundeva în clipa aceea. Am coborât aleea în viteză pierzandu-l pe Cristi care hotărâse să nu mă  urmeze. Înțeleaptă decizie.

Drumul era destul de lung si gândurile îmi zburaseră peste tot. De ce mă simțeam  așa când mi-a zis că mă place? El nu era decât un prieten pentru mine. De ce simțisem acei fiori și unde dracu sunt gândurile despre Alex? Că doar la Cristi mă gandesc. Zicând asta destul de tare în mintea mea am realizat că nu mai verificasem mesajele de la Alex, dar nici telefonul nu îl aveam la mine.

Am înaintat înfrigurată. Serile de primăvară erau adesea instabile. Picioarele mele goale primeau mici înțepături din cauza asfaltului rece dar nu mă opream. Voiam să discut cu o anume femeie.. să mă liniștesc sufletește. După câteva minute de mers am ajuns. Am deschis poarta imensa și neagra cu modele cu îngeri și am pășit nesigură în noapte. Locul era luminat din centru de un bec mare. Am înaintat printre umbrele din noapte până când am ajuns. Simțeam că ea mă aștepta de ceva timp.

-Bună  mamă.

Niciun răspuns nu a sosit din păcate, dar inima știa că mama era încântată că sunt acolo. M-am așezat pe pământul tot mai rece si mi-am pus capul pe crucea ce îi purta numele începând să vorbesc

-Știi că îmi e greu fără tine,nu? Niciun răspuns. Nu înțeleg de ce trebuia să  rămân de la varsta asta fără  amândoi.  În fine. Nu de asta sunt aici. Ce să  fac mama... Ce mai simt? Pe cine plac și de ce... tot ce vreau este să îmi fie bine o dată... azi plâng după unul... mâine țin  de mână pe altul.... Apoi un al treilea mă duce acasă... acum al doilea mă sărută... Ce naiba... Și da. Știu că te-am dezamăgit că am urcat pe motor cu un necunoscut... Dar scutește-mă acum...

Răspunsurile nu apăreau însă simțeam pacea de care aveam nevoie. Ca o mângâiere, ca o îmbrățișare caldă. Mi-am tras genunchii stând mai comod și am ațipit ușor cu capul sprijinit de piatra funerară care nu mai era tare. Era precum îmbrățișarea mamei. De parcă ea mă  adormea iar cu acel cântec de leagăn din copilărie.

Inchide ochii dulci 
Caci viata-i doar o clipa, 
Mai bine sa te culci, 
Pe-a visului aripa. 

Inchide ochii dulci 
Caci viata-i o minciuna, 
In vise-i fericirea, 
Copile, noapte buna!

Am adormit imediat ce am terminat de ingânat melodia cântată de mama mereu când eram mică. Atunci când singura mea grijă era că mama uitase să îmi cânte  asta o seară.