Până la capăt!

Capitolul 3 "Ce crezi că faci?"

Mă trezesc cu noaptea-n cap, la ora 06:35, obişnuită fiind cu programul de la bar. Mă străduiesc să îmi deschid ochii, apoi oftez amintindu-mi că nu mai am loc de muncă.

Ştiu, nu mi-a confirmat nimeni, doar că nu vreau să fiu acolo ocupând locul cuiva care îl merită şi are nevoie de el.

Mă ridic din pat şi mă îndrept spre baia micuță. Îmi fac un duş lung unde-mi pun în ordine ideile, hotărându-mă să mă duc la bar să-mi iau lucrurile care le aveam în vestiar.

Îmi termin duşul ieşind din cabină, în jurul meu împrăştiindu-se un miros de cafea şi ciocolată. Mă aşez în fața oglinzii din baie, mă spăl pe dinți, apoi îmi usuc părul prinzându-l într-o coadă înaltă de cal la spate.

Mă întorc în micuța cameră ce-mi serveşte ca dormitor şi living şi mă duc la dulap, de unde-mi iau o pereche de blugi negrii mulați pe întreg piciorul, un tricou negru, apoi mă îndrept spre noptiera de lângă pat, acolo unde în ultimul şi penultimul sertar unde mi-am aranjat în fiecare lenjeria intimă şi şosetele alături de dresuri. 

Îmi iau o lenjerie intimă neagră din dantelă şi o pereche de şosete micuțe, care-mi acoperă doar tălpile, tot neagră apoi mă duc la baie unde mă schimb.

Pentru a-mi completa ținuta, îmi încalț singura pereche de adidaşi negrii pe care îi am.

Sunt pregătită fizic şi phihic să mă duc la bar să-mi iau lucrurile. Chiar dacă mi-a comunicat personal că o să ne vedem azi la bar, nu vreau să-mi spună verde-n față că sunt concediată, am înțeles-o din prima, de ieri.

Plec cu tragere de inimă din garsonieră spre bar, pregătită să fac din nou cincizeci de minute pe jos şi cum soarele este deja pe cer, la par 08:35 când plec, presimt că o să fie o zii foarte caldă. 

Calc pe pietrişul mărunt cu pas lent pentru a mai trage de timp. Trec pe lângă singura şcoala din periferie, iar țipetele vesele copiilor care sunt în curtea şcolii, celor care se află pe terenulde sport şi se joacă cu mingea sau copiilor de la grădiniță care vin ținuți de mânuțe de părinții lor, îmi umple sufletul de bucurie şi îmi încarcă sufletul cu lumină.

Chiar dacă sunt născuți şi crescuți la marginea oraşului, nu par a suferi, nu fac diferențe. Majoritatea copiilor sunt foarte deştepți, concurând cu copiii din oraş la olimpiade, ajungând pe primele locuri, fiind premianți.

Am venit de doar cinci ani aici, dar am cunoscuți foarte multe tinere mame şi bunicuțe care-şi lăudau pruncii cu rezultatele de la olimpiade, de la concursuri şi de la întreceri. Dar marea lor teamă este adaptarea în societatea mare, nu a lor, ci a oamenilor de la oraş, care nu agrează "insectele de periferie" aşa cum sunt numiți oamenii de aici.

-Anaaa! Îmi aud numele strigat de cineva. Mă întorc spre persoana care m-a strigat şi o văd pe micuța Amadeea, fetița vecinilor de scară.

-Bună, puştoaico! O salut eu, ea luându-mă prin surprindere în brațe.

-Pleci la muncă? Mă întreabă aceasta privindu-mă atent. În fiecare dimineață mă întâlnesc cu Amadeea şi cu mama sa, Bella. Au fost primele persoane care m-au primit cu brațele deschise când am venit aici.

-Da, micuțo! Dar o să mă întorc mai devreme azi. Mă adresez micuței fete, dar şi mamei sale care pare interesată de ceea ce explic. Ajung mai devreme şi trebuie să-mi caut un nou loc de muncă.  Mă uit la Bella şi aceasta se uită cu compătimire la mine.

-Dacă ai nevoie de ceva, nu ezita să ne cauți. Ştii că din puținul nostru împărțim!

Îi admir pentru sinceritatea de care dau dovadă, pentru că sunt mereu deschişi cu mine, pentru că aşa modeşti şi fără situație materială, la fel ca a mea, împart cu mine.

-Să fii sigură! Trebuie să plec acum, ne vedem mai târziu. Îmi iau la revedere de la cele două apoi îmi continui drumul spre locul de muncă care mi-a fost drag timp de cinci ani de zile.

Prinsă în gânduri, îmi amintesc cum am ajuns prima dată în acest oraş. Cu foarte puțini bani, fără conştientizare, doar cu in gând: să-mi iau lumea-n cap. Era bine în Anglia, dar decât să trăiesc cu frica în fiecare zi, bătută şi umilită, mai bine trăiesc singură, cu grija zilei de mâine.

Ajung la bar şi observ că uşile sunt închise, fapt care nu se întâmpla când Gabriela avea acest local. Încă aveam în geantă cheia pe care fosta mea şefă mi-a dat-o când eram în tura de dimineață şi deschideam localul. Cu gândul că este închisă, mă îndrept spre uşă pentru a o încerca măcar, dar spre marea mea surprindere, uşa este descuiată.

Pătrund în local şi analizez încăperea mare cu privirea. Majoritatea obiectelor: scaune, mese, decoratiunile care erau adresate strict peretilor, dar şi obiecte din bar, au fost pe rând scoasepe uşa din spate.

Mă uit la muncitorii care duc pe rând aceste obicte din local, trece în jur de o oră, fapt care mă panichează puțin şi mă dezmeticesc  vrând să mă duc în vestiar, sperând că măcar el să fi rămas întreg.

-Ăm, bună! Aud vocea unei fete din spatele meu şi când mă întorc dau de o fată brunetă, scundă şi cu părul creț.

-Bună! Răspund reticentă.

-Am venit pentru postul de ospătăriță, mai este valabil, nu? Când îmi pune această întrebare îi văd ochii mărindu-se şi în ei o urmă de nesiguranță.

-Scuze, nu mai lucrez aici!

Îmi cer scuze şi cu părere de ră mă îndrept spre vestiar de unde trebuie să-mi iau cât mai repede lucrurile până nu izbugnesc în plâns la gândul că trebuie să îmi părăsesc locul de muncă care mi-a fost ca un are timp de cinci ani.

Cu paşi mici mă duc în vestiar unde mă duc țintă spre dulapul meu pentru să-mi lua lucrile.

Gândurile mele sunt doar la ce o să fac încontinuare, trebuie să-mi găsesc un loc de muncă, poate trebuie să-mi caut altă casă.

Aud paşi din spatele uşii, din acest motiv îmi aranjez lucrurile cu o mai mare repezitate pentru a pleca cât mai repede de aici şi pentru a nu mă vedeam nimeni.

-Ce crezi că faci?

        

                                                 1078 de cuminte.