Azilul Westbroke

Capitolul 7

     —E sora lui...

      Privesc de cinci minute poza cu tipa blondă. În dosarul ei sunt atât de multe notițe, atât de multe întrebări... Nu pot afla mai multe decât dacă studiez dosarul, așa că cea mai bună metodă este să îl iau.

Întorcându-mă la mine în cameră, încerc sa citesc fiecare pagină. Pe undeva trebuie să scrie și despre familia ei, trecut sau orice ce m-ar putea ajuta legat de trecutul acelei familii și a lui Calum. Încep să răsfoiesc tot dosarul, când dintr-o dată se aude ușa camerei mele deschizându-se iar în tocul ei era fix lupul...

     — Calum... zic aruncând dosarul cu piciorul sub pat. Ce cauți aici?

— Am venit să îmi cer scuze pentru cum m-am comportat ultima dată când ai venit la mine, zice uitându-se la mine cu brațele încrucișate la piept.

— Nu e nimic, nu am de ce sa te iert, cu toții greșim. Vrei să intrii? zic ridicându-mă de pe pat și făcându-i semn cu mâna.

— Nu, e târziu... nici nu ar trebui să mă aflu aici, spune întorcându-se pe călcâie și plecând spre camera lui.

Mă uit după el și închid ușa când îi aud pașii urcând scările. Răsfoiesc din nou, și din nou. Mă uit la fiecare detaliu din acel dosar până când mă dor ochii și degetele și aleg să merg la culcare.

        După ce îmi pun tricoul și pantalonii scurți de pijama, aleg să mă întind în pat și să recitesc  dosarul. A doua zi de dimineață, observ că am adormit cu dosarul în brațe așa că mă dau jos frecându-mă la ochi și asunzând dosarul într-un sertar, pe care nimeni nu l-ar bănui că ascunde ceva.

         Aleg să nu merg la masa de dimineață, așa că îmi iau haina și ies afară la o plimbare. Mă așez sub același copac, pe aceeași bancă pe care mă așez de trei ani. O văd pe Allison cum se îndreaptă spre mine și se așază lângă mine. Ca de fiecare dată, același loc. Știe că dacă nu vin la masă, o să mă găsească aici.

— M-ai mințit, zic uitându-mă în gol.

—La ce te referi Izabel? mă întreabă asistenta făcând pe nestiutoarea.

— Eu cred că știi foarte bine, Allison, o privesc în ochi adânc. Când te-am întrebat dacă poți să îmi zici ceva despre noul pacient sau dacă pot să mă uit la dosar, ai zis că nu ai acces la dosare.

— Așa și este. Nu am acces.

— Dar nu mi-ai spus că ai fost responsabilă pentru sora lui. Ai avut grijă de ea, Allison. Asta până să fie transferată în cealaltă aripă.

— De unde stii?... mă întreabă speriată. Te-ai uitat în dosar. Pentru asta ai putea fi transferată în același loc cu Melanie.

— Acolo sunt doar cei periculoși, Allison, sau și asta ai uitat să menționezi? A, nu, stai. Asta mi-ai zis.

—Izabel, nu stii nici jumătate din ceea ce știu eu... zice ridicându-se și plecând.

Seara în acea noapte mă furișez afară din camera mea și mă duc în cealaltă aripă. Urc cu liftul ca să nu dau de personal și mă duc la camera lui Melanie. Sau mai bine zis celula lui Melanie.

Mă apropii încet de ea ca să nu o sperii. Pun mâna pe geamul de la celulă și încerc să o privesc fix în ochi ca să îi arăt că nu îi vreau răul.

— Sunt ca tine, Melanie. Nu ai de ce săte temi.

Aura acelei celule era una pe care nu am mai simțit-o de mult. Îți oferea tristețe și deznădejde. La fel ca ochii ei. Se vede că e acolo de mai mult timp decât mine. E mai mare decât mine.

— Dosarul, șoptește. Dosarul nu e ceea ce pare.

— Ce vrei să spui? întreb curioasă, dar nemaiputând aștepta răspunsul.

Asistentele urcau pe scări, așa că a trebuit să fug înapoi în camera mea. Caut prin sertarul unde era dosarul însă nu știu după ce să mă uit. Ce vrea să spună prin nu e ceea ce pare? Iar aura ei? De cât timp se află acolo? O dată. Îmi trebuie o dată. Una singură. 2008.De când avea 12 ani...

— Cum poți să îți închizi copilul la vârsta asta? Ce părinte ar face asta? Oare mai scrie ceva pe aici?

— Nu vei mai găsi multe informații.

— Calum? zic uimită întorcându-mă. Ce- ce faci aici?

— Așa și eu te-aș putea întreba de ce umbli în trecutul meu? Un singur lucru te-am rugat: să mă lași în pace,

Ochii îi sunt goi, dar parcă plini de furie în același timp. Ceva acolo îl doare. Încerc să îl ating să văd unde este acea durere însă mă aruncă ușor încât cad pe spate.

— Calum, nu e ceea ce pare, zic încercând să fac față șocului cu peretele. Lasă-mă să te ajut.

— Nu, Izabel. Tu ești aia care trebuie să mă lase în pace, țipă venind spre mine. De când am venit aici te bagi în viața mea, incerci să îmi răstălmăcești amintirile. Poate locul tau e aici! Cu toti cei de aici, pentru că așa se comportă doar un nebun.

Acestea sunt ultimele cuvinte ale lui. Simt cum capul și corpul mi se lasă greu într-o parte, dar încerc să țin ochii deschiși. Ultimele secvențe pe care le văd sunt Calum care ia dosarul, aruncându-mi o ultima privire plină de ură și dispreț. Iese din cameră trântind ușa. Încerc să mă târăsc spre el să îi explic de ce am făcut ceea ce am făcut. În zadar. Deja simt cum ochii mi se închid. Și toate amintirile mele îmi apar în fața ochilor.

—Calum... Malanie... nu e... așa cum o cred... ai tai... e tot ce apuc să zic, iar în fața ochilor mei apare un fundal negru.