Cuibul Viperelor

Capitolul 20

   Cazimir își deschise un ochi și o privi încruntat.

   — Aia a fost prima și ultima dată când ai avut ocazia să mă vezi așa.

   — De ce? se bosumflă ea, adâncindu-și degetele în carnea lui. Ai fost foarte atrăgător atunci.

— Nu sunt atrăgător pentru tine în fiecare zi?

   Rhoda începu să râdă amuzată de curiozitatea din privirea lui. Îi sărută fugitiv obrazul și continuă să-i maseze mușchii ce i se păreau tari ca piatra în timp ce ascultă pentru câteva clipe de tăcere focul ce mocnea în șemineu. Crezuse că în Tarzivona iarna ținea jumătate de an, însă acolo părea mult mai aprigă și mai îndelungată. Începuse să ningă încă din toamnă, iar primăvara se apropia numai în calendar.

   — Tot nu vrei să-ți bei ceaiul? Se va răci.

   — Nu, Rhoda. Poți să-l bei tu în locul meu.

   Privi cu buzele strânse ceașca din care se mai ridicau aburi șterși.

   — Nu cred că îmi face bine; mi-a venit rău numai de la miros. Probabil ar trebui să vorbesc cu o femeie despre asta. N-am idee de nimic!

   Cazimir se întoarse pe spate și o trase spre el după ce îi trecu cearșaful peste umeri ca să fie amândoi acoperiți. Se sprijini cu palmele de pieptul său încins și privi curioasă expresia chipului său. Avea impresia că îi vedea ochii albaștri strălucind de fiecare dată când venea vorba de copilul ce îi creștea în pântec.

   — Ți-ar plăcea să îți ai părinții aici? Mă gândesc că mama ta îți va fi de ajutor, cât despre lordul Peadar... mă simt nevoit să îmi cer iertare față de el. I-am lăsat fiica însărcinată și nici măcar nu e măritată. O să îi cer mâna ta dacă nu mă tăbăcește prea tare.

   Își simți buzele întinzându-se într-un zâmbet larg, plin de fericire. Să își aibă părinții acolo? Era mai mult decât minunat! Nu îi mai văzuse de mult timp; nici măcar nu apucase să își ia rămas bun cum trebuie de la ei. Le dusese dorul în fiecare zi, iar acum nu se putea gândi decât la momentul în care i-ar fi ținut din nou în brațe.

   — Nu îl cunoști pe tata deloc! chicoti amuzată. Probabil te va menționa în rugăciunile sale ca pe un zeu dacă îi vom dărui un nepot. Deja mi-l închipui învățându-l să țină sabia în mâini, așa cum a făcut cu mine! Și-a dorit mereu să fiu băiat.

   Cazimir îi trecu o șuviță de păr după ureche.

   — Deci mă va lua la bătaie dacă e fată?

   — Nu! Îți va plânge de milă, mai ales dacă va fi la fel de obraznică precum am fost eu. Cred că numai din cauza mea i-a albit părul la tâmple.

   — Hmph! Atunci cred că va fi minunat să se nască fată. Probabil că eu voi rămâne chel, tu deja mi-ai albit părul.

   Rhoda își dădu ochii peste cap și fu gata să-i arunce o replică acidă, însă realizarea o izbi de parcă îi fusese aruncată o găleată cu apă rece în față. El păru că-i aude gândurile, căci și amuzamentul său dispăru într-o clipită, văzându-i expresia serioasă. Cazimir nu mai era un simplu lord. Era rege. Avea nevoie de un moștenitor. Și, deși vorbiseră despre căsătorie și le auzise pe bucătărese spunându-i că deja le ordonase să se apuce cât mai curând de pregătirile de nuntă, nu se simțea deloc entuziasmată. Și era ceva mult mai rău mai presus de toate.

   — Caz, trebuie să știi un lucru, răsuflă ea, simțind deja nodul înțepător din gât. E o posibilitate să poarte moștenirea mamei tale... de asta baba Yaga mi l-a smuls și de asta vrăjitoarea l-a salvat.