- Doamna Karina, azi n-ati platit chiria, si-ati spus ca o platiti! Nu va mai astept nici macar doua ore, acum ma duc sa chem politia sa te dea afara pe dumneata si toate cartile alea prafuite.
- Daca ati fi batut la usa azi dimineata, si nu v-ati mai fi uitat pe gaura cheii, ati fi vazut ca sunt acasa. Acum ca ati indraznit sa intrati in casa, mai faceti cativa pasi pana in bucatarie si luati plicul de pe masa. Acolo sunt banii pentru trei luni.
Se uita la mine printre ochelarii plini de stropi de ulei si alte substante necunoscute, isi da parul carunt dupa o ureche, si-mi spune mandra:
- Gata, gata, ma duc, am lasat orezul pe foc. Si stii cum sunt amaratele alea de pisici cand le e foame. Te pup Domnisoara Karina.
Si daca nu am fi fost neamuri, ea fiind matusa mea din partea mamei, as fi fost demult plecata. E o babuta mereu pusa pe cearta. Piele mai zbarcita ca pe fata ei nu am mai vazut, si sufletul ii e pe masura. Zgarcit, asa cum a fost si timpul cu ea. Mereu imi spune ca in toata casa e praf din cauza cartilor mele. Ea sta in alta casa, dar in aceeasi curte. Nici macar nu sunt asa de multe carti, dar majoritatea sunt importante si greu de gasit, alte interzise, altele chiar furate. La inceput, cand m-am mutat aici mi-a zis verde-n fata ca sunt doar o alta fata "cu machiaj negru pe ochi care se inchina la Satana". Mi-am facut cruce, ca sa-i demonstrez ca un semn alaturi de un cuvant inseamna ceva doar daca e facut cu scop, si i-am spus mandra "Doamna Ilinca, dar nu v-a zis mama ce fac eu? Eu nu dezgrop mortii, eu doar le dezgrop istoria".
Cu timpul am devenit prietene. Mai are uneori resentimente, asta pentru ca uit sa platesc intretinerea, chiria, si alte cheltuieli. Imi place atunci cand vine la mine si se asaza pe scaunul din sufrageria imensa, cu candelabru impunator. Isi incruciseaza mainile-n poala si asteapta zambind sa-i dau acel lichior de ciocolata mult adorat de ea. E o batranica draguta, dar nu mereu. Imi spune ca la ea-n sat pe vremea cand "avea solduri carnoase" era o casa la marginea satului unde toti copiii fugeau sa arunce cu sticle pline de aghiasma, si icoane sfintite. Cica acolo era Muma Padurii. Apoi rade pentru ca stie ca erau doar povesti menite sa sperie copiii neastamparati.
E ora cinci dupa amiaza, si eu nu am mancat nimic. Dar nici foame nu-mi e. Deschid camera video in care inregistrez fiecare intalnire cu oamenii. Nu sunt psiholog, dar nici preoteasa. Cand eram mica mi-am dorit sa stiu sigur ca in intuneric nu se afla nimic. Am urmat o facultate, care nu m-a ajutat cu nimic, cursuri peste cursuri si nimic interesant. Teoria e in plus atunci cand vrei sa simti pe pielea ta tot ce iti place, si ce nu iti place. M-am mutat aici si am intalnit doi oameni extraordinari. Ei sunt convinsi ca fantomele exista, ca Belzebut exista la fel ca fratele lui mai mare Lucifer. Se spune ca primul inger aruncat din rai a fost Lucifer, apoi Belzebut, si restul care nu mi se par asa interesanti. Lucifer cuprinde tot raul, mandrie, manie, pofta, lacomie, lene. E ciudat cum tot ceea ce facem are un nume, o eticheta. Daca ar fi sa imi atribui un nume din ocultism sunt sigura ca ar fi Lucifer. Sunt lenesa, mandra uneori, nervoasa daca e nevoie, si razbunarea e dulce, pofticioasa din cale-afara, lacoma cat se cuprinde.
Maine Samuel si Marga au spus ca avem un proiect nou. Ei sunt cei care cred in tot ceea ce nu exista. De obicei oamenii ii cauta, si ei exorcizeaza, descanta, si alte nonsensuri. Eu sunt acolo in caz ca, omul are nevoie de ceva real. Ii dau explicatii logice, il ridic de jos dupa ce Marga scuipa cuvinte in ebraica, latina si uneori aramaica. Cel mai profund caz pe care l-am intalnit si nu am gasit nici o explicatie, a fost acum sapte luni cand trei copii aruncau scaune in aer si limba lor era despicata, se indoiau de parca erau din plastic si unul din ei mi-a spus ca femeia cu par alb si tenul tanar din visele mele, e inca in vis. Sa o caut daca am nevoie de ea. Copiii au murit, cica aveau epilepsie, si alte boli mintale, apoi s-ar fi sinucis. Nu erau bolnavi, erau blestemati, asa au zis Marga si Samuel.
Nu spun ca nu exista rau sau bine, diavoli sau ingeri. Spun ca dupa atata timp de munca in domeniu, tot nu sunt convinsa, mie tot aberatii mi se par. Continui sa cred ca daca nu simt nu vad cu ochii mei, inseamna ca nu exista. Gasesc explicatii la orice. Oamenii ne cheama la multe fenomene. Dar eu nu ma duc mereu. Prefer sa dezgrop istoriile oraselor mici, sa aflu cum au fost fondate, sa stiu cine inca e la conducere, sa observ doza aceea placuta de paranormal. Am avut un iubit care a spus ca vrea sa mearga cu mine o zi la munca, el era profesor de muzica, traia in alta lume total diferita fata de a mea. L-am luat cu mine si a zis ca daca nu sunt nebuna inseamna ca mi se pare. Dar el nu stie ca nebunia nu consta in ceea ce vezi ca fac altii si sa te sperii. Nebunia in meseria mea consta in a face ce fac altii si sa nu te sperii.
Peste cateva saptamani plecam intr-o aventura plina de mistere elucidate de mine. E undeva intr-un oras uitat de lume un hotel, unde toti oamenii spun ca in camera rosie de la etajul sase nu se poate intra. Sau se poate dar nu mai iesi normal de acolo. E tot ceea ce am nevoie. Sa demonstrez oamenilor cat de naivi sunt, crezatori in nimicuri. E cea mai buna idee pe care am avut-o vreodata. O saptamana intr-o camera despre care se zice ca e posedata, blestemata, plina de diavoli si intamplari ciudate. Ei mereu se vor teme, si nici macar nu stiu de ce le e frica, eu mereu adorm linistita stiind ca nimic nu a fost acolo, doar imaginatie, si coincidente...
