Crimă contra cronometru

1. Trecutul și prezentul

                  "Era o ora destul de tarzie. Strazile New York-ului erau chiar și acum populate de oameni, dar nu de acei oameni care ies numai ziua. Ei erau o față ascunsă a New York-ului , un fel de copii ai nopții , care nu cunoșteau limite, pedepse sau interziceri. De la traficanți , până la oameni ai străzii. Tot ce era aici părea că e scos din adâncurile iadului . 

                  În casa familiei Harris, lucrurile nu mergeau atât de bine. Domnul Harris tocmai venise de la servici, la o oră atât de târzie și a fost din nou așteptat de doamna Harris , în fotoliul de lânga ușă, ea fiind aproape pe punctul de a adormi. Iar de aici a început totul. Țipetele se auzeau  până în camera fiicei lor, Erika, și nu prea aveau de gând să înceteze curând. Ea nu avea decât șaptesprezece ani în acel moment, dar certurile astea continuau de ani întregi și nu prea păreau că aveau să se opreasca atât de repede. 

           Erika ieși din cameră, sătulă până peste cap de scandaluri în fiecare seara. Își ura deja familia, nu numai tatăl. Știa problema, dar nici unul nu lăsa de la celălalt. Îi privi pe amândoi, care nici măcar nu o băgau în seamă, fiind prea ocupați de cearta lor. 

                                 - Terminați! Țipă ea, cât să-i acopere pe amândoi.

                  Amandoi o priviră, nu prea draguț, dar ei nu-i mai păsa de asta acum. Trebuia sa pună capăt la tot. 

                              - Du-te în cameră, Erika! îi ordonă tatăl ei, care era mult prea nervos să mai stea la discuții cu ea. 

                              - Nu, până nu încetați o dată cu certurile. M-am săturat ! În fiecare seară se întamplă același lucru! 

                               - Erika, du-te in camera! Insistă tatăl ei, încă o dată, mai tare, obligând-o să facă un pas în spate. 

                                - De ce nu încetați odată?! continuă ea, plângând. 

                                - Erika, termină! Se răsti tatăl ei la ea.

                                - Nu! Nu ai nici un drept sa-mi spui asta! 

                        Dar nu mai apucă să spună ceva, căci se trezi cu o palmă peste față. Își lipi palma de obraz, încercând să aline durerea din locul acela. Își privi tatăl, nevenindu-i să creadă co tocmai o lovise. Mama ei stătea ca o stană de piatra acolo, probabil de frică să nu fie lovită și ea.  

                                - Nu pot să cred ce a ajuns familia asta, spuse ea, scuipând cuvintele. Nu pot să cred, continuă ea, adresândui-se mamei sale, că nu ai făcut nimic ca să-l oprești. 

                            Fugi înapoi în camera ei, ordonându-și să nu mai plângă. Luă primul rucsac care îi veni în cale și începu să îl umple cu haine. Își scoase restul banilor ce-i ținea strânși sub pat și luă ce mai avea nevoie. Ieși înapoi pe hol, dar părinții ei erau în același stadiu de ceartă. Îi privi pe amândoi, iar ei o priviră pe ea. În ochii lor se citea confuzia, dar și enervarea. 

                                - Ce faci? O intrebă mama ei. 

                                - Plec, spuse ea, simplu. 

                        Asa și făcu. Trecu pe lângă ei, fără să-i mai privească și trânti ușa cu putere în urma ei. Coborî scările blocului și ieși în negura nopții. Luminile orașului erau destul de puternice încât să poată distinge pe unde merge. Dar totuși, în acel moment și frica o acapară. Era singură, noaptea, pe străzile celui mai periculos oraș și nu avea la cine să apeleze. Spera să găsească un hotel mai ieftin, cât să poată sta acolo pentru câteva zile,  până avea să plece în lume. Să plece în lume... suna atât de ciudat, dar totuși și atât de greu. Unde avea să meargă fără bani? Și mai ales, la cine? Nu mai avea pe nimeni, era complet singură.