Povestea noastră

Capitolul l

   -Hey! La cât ieşi azi?îl întreb eu, pentru a doua oară săpatămâna asta,cu toate că ştiam că ieşim amândoi la aceaşi oră.

   Purta o cămaşă verde,cu mai multe imprimeuri. Se asorta de minune, pot spune, cu părul lui de un şaten deschis. A ridicat o sprânceană şi m-a privit in ochi. Mai era puţin şi mă pierdeam în ochii acestui flăcău. Se spune că: "Ochii căprui fură inima oricui". Se întâmplase deja, de foarte multă vreme... Nu a durat mult şi mi-a răspuns, risipind, astfel, vraja din jurul nostru.

   -La 2, de ce? se uită la mine cu nişte ochi întrebători, de parcă nu ştia că vreau să merg cu el acasă.

   -Păi...aş putea să vin cu tine azi? îmi iau repede o faţă dintr acea de căţeluş plouat.

   -Sigur!mi-a spus. Dar nu cred că va fi vreo problemă dacă vine şi un prieten cu noi,nu?

   Eram fericită că nu mă refuzase,dar totuşi...Mi-ar fi plăcut să fim doar noi doi, să vorbim despre...ei bine, nu stiu, dar am fi găsit repede motive de discuţie.

   -De ce ar fi? Cunosc persoana? întreb, de parcă eram întru totul de acord să ne întrerupă cineva conversaţia.

   -Nup, dar pun pariu că o să vă împrieteniţi repede!

   -Dacă spui tu...mă uit la el şi zâmbesc. Da el e băiatul visurilor mele, îmi spun. Îl cunosc de 9 ani şi am ajuns să pic cu el în liceu. Era a 12-a B şi eu a 9-a B. Mai era un an şi totul avea să revină la normal. Eu trec a 10-a, el pleacă la Bucureşti...dar ştiam că nu va fi aşa. Până când mă voi minţi singură?

   -Hadasa, mai e ceva?

   Mă trezesc din visare ,speriată.

   -A...nu,nu. Ne vedem la două. Mă aştepţi la poartă! Nu pleci fără mine, că te bat! zic eu şi încep să râd.

   -Stai liniştită! Nu plec fără tine.

   Mai încercasem să plec cu el, dar plecase fără mine , cu toate că vorbiserăm să mergem împreună. Rămăsesem dezamăgită , dar, pentru că îl plăceam enorm , nu am avut puterea să îl judec. Nu mi-am permis...

   -Ok,zic şi mă îndrept spre uşă. Înainte să-i trec pragul, mai privesc odată în spate , la locul lui. Se întorsese deja la nişte colegi. Zâmbesc în sinea mea şi plec.

   Ora de fizică trecea încet. Mă uit la ceas şi-mi dau ochii peste cap. Mai erau 3 ore şi 55 de minute până mergeam acasă cu el, Andi. Ce?! Au trecut doar 5 minute? O să fie o oră lungă... Am început să mă îndepărtez , oarecum, de ora de fizică, gândul zburându-mi spre cea ce mă făcea tristă şi fericită în acelaşi timp: trecut...

   Andi Stănescu...venise la noi în biserică acum 9 ani. Ştiu că eram în spatele sălii de adunare, cănd văd că intră nişte străini. Curioasă, îmi plimb privirea spre ei. Încep să-i studiez, de parcă ar fi fost nişte exponente într-un muzeu. Părinţii nu păreau timizi şi au intrat de parcă mergeau în fiecare duminică aici. În urma lor, văd trei copii ruşinoşi. Chestia amuzantă era faptul că Andi era în faţa fraţilor mai mari. Două raze au început să-şi croiască drum spre chipul său. Nu ştiu , dar , pentru prima dată în viaţă , am simţit ceva ce nu mai simţisem până atunci. Îi mai privesc o dată chipul şi...