Cuibul Viperelor

Capitolul 2

   Nu ar fi trebuit să se întristeze atât de mult când se gândea la el, întrucât majordomul nu era nimic altceva decât o cunoștință cu care se dovedise că împărtășea pasiunea pentru jocurile de cărți, table și dansuri populare. Se înțelegeau surprinzător de bine, iar legătura dintre ei începuse să înflorească în special după ce acesta o căutase ca să o întrebe de scrisoarea pe care voise să o trimită bunicii sale.

   Aureus nu râsese de ea când îi mărturisise că nu știa să scrie și să citească, ci din contră, se oferise să o învețe de fiecare dată când avea timp, ceea ce era destul de des, având în vedere că acesta nu dormea săptămâni la rând.

   Tija avea impresia uneori că își întâlnise jumătatea de mult pierdută, că își întâlnise geamănul sau partea care îi lipsea. Era surprinzător cât de multe lucruri aveau în comun, cât de mult puteau să vorbească și să glumească. Se simțea liberă în preajma lui. Se simțea așa cum ar trebui orice om să se simtă.

   Era gata să îl numească fratele ei de suflet până în momentul în care Aureus se aplecase spre ea în timp ce așeza un buchet de flori într-o vază de pe holul principal al cvartirului și își lipise scurt buzele de ale ei. Încremenise de surprindere, iar majordomul clipise la fel de confuz ca și ea de gestul pe care îl făcuse și se întorsese apoi pe călcâie, dispărând din raza ei vizuală pentru următoarele două zile.

   Ajunsese la concluzia că îl plăcea, și nu ca pe un prieten sau ca pe un frate. Îl plăcea așa cum Rhoda îl plăcuse pe prințul Lachlan, așa cum Cullen plăcea toate sortimentele de ciocolată ce intrau pe ușile bucătăriei sale, gata să fie transormate cu dragoste în cele mai bune deserturi pe care papilele ei avuseseră vreodată ocazia să le guste.

   Tija avea norocul că nu îl iubea pe Aureus în acel moment așa cum Rhoda îl iubea pe lordul Cazimir, altfel nu se îndoia că ar fi ajuns într-o stare cu mult mai deplorabilă decât ea.

   — Nu era rândul Rhodei să stea de veghe?

   Fu gata să țipe din cauza surprinderii. Se adâncise atât de mult în gânduri, încât nici măcar nu îl văzuze pe Tabor ridicându-se în fund și începând să-și frece ochii cu podul palmelor.

   — Nu vreau să o trezesc, murmură. Abia de a adormit.

   Lordul plescăi din buze și prinse între degete o cană de email, apoi își scoase mâna afară din covergă și, o clipă mai târziu, așeză deasupra focului recipientul plin cu zăpadă ca să se topească. Aveau noroc că se gândiseră să ia cu ele mai puține haine și mai multe lucruri care să le ajute să supraviețuiască, întrucât Malkiel și Tabor aduseseră în general cuțite, sfori, pumnale sau diferite arme care i-ar fi ajutat mai mult să se apere.

   Îl văzu verificându-i pulsul lui Malkiel, apoi dându-i Rhodei părul ce îi căzuse pe față.

   Tabor sâsâi.

   — Cred că are febră.

   Inima Tijei se opri pentru o secundă. Se ridică în genunchi și se apropie de trupul chircit al prietenei sale și icni stupefiată când îi simți pielea arzând. O încruntătură adâncă îi brăzda locul dintre sprâncene, iar buzele îi erau crăpate. Luă o cârpă și începu să îi șteargă sudoarea, având grijă să nu o trezească.

   — Ce ar trebui să facem? șopti. Nu avem niciun ceai cu noi, nimic.

   — Poate că o să îi treacă dacă o lăsăm să doarmă. Apa din lac a fost prea rece pentru ea, mai ales că a înghițit destulă.

   Se îndoia că avea să scape de febră așa de repede. Știa prea bine că Rhoda se îmbolnăvea rar, însă atunci când dădea un semn de boală, se anunțau zile, poate chiar săptămâni întregi de lâncezeală, de zăcut la pat.

   — V-ați gândit ce aveați să faceți de îndată ce fugeați?

   Lordul o privea curios, tamponându-i Rhodei fruntea cu o cârpă rece. Tija ridică dintr-un umăr.

   — Plănuiam să ne angajăm oriunde găseam locuri libere. Bijuteriile pe care Rhoda le-a luat cu ea ne-ar fi ajuns luni întregi, dar aveau să se termine într-o clipă sau alta. Voiam să lucrăm, să ne așezăm într-un sat în care nu avea să ne găsească nimeni, apoi poate să ne mărităm. E greu să trăiești ca femeie singură, fără un bărbat, atunci când nu ai familie și ești străină într-un loc nou.

   — Mai e valabil planul vostru?

   Zâmbi amuzată.

   — Cred că da, mai e valabil. Doar că acum vă punem și pe voi la socoteală. Iartă-mă că te întreb, milord, dar de ce ai acceptat să vii cu noi? Ți-am văzut conacul din Pădurea de Bumbac și îmi e greu să cred că cineva ar lăsa asemenea bogății în urmă fără un motiv anume.

   Ochii cenușii ai bărbatului se îngustară, o fărâmă de melancolie apărându-i pe chip.

   — Am trăit destul, Tija, și am făcut multe lucruri de-a lungul vieții mele. Spre deosebire de stăpânul tău, nu am nicio problemă cu soarele și nici nu trebuie să mă întorc acasă la fiecare trei zile. Sunt lăsat să umblu pe pământ o eternitate, să îi pierd pe cei care îmi devin prea dragi. La un moment dat te saturi de tot ce ai și îți dorești să faci orice altceva, numai să simți că nu trăiești aiurea. Așa că de ce să nu o ajut pe Rhoda în toată nebunia asta? Poate că de asta mama lui Cazimir m-a ales pe mine. Și pe Malkiel ăsta. Noi nu avem nimic de pierdut.

   Rămaseră în tăcere multă vreme. Continuară să se îngrijească de Rhoda și de Malkiel, rugându-se ca starea lor să nu se înrăutățească. Nu puteau poposi acolo prea multă vreme – trebuiau să plece odată și-odată.

   Tabor își adună curajul și ieși din covergă, anunțând-o că urma să cerceteze zona, atât cât era cu putință, în speranța că avea să vadă printre trunchiurile copacilor vreo casă sau să găsească vreo potecă sau un drum care să îi scoată din pădure, poate să îi ducă într-un sat.

   Dură parcă o veșnicie până când acesta se întoarse, însă nu veni cu mâna goală, ci cu o veveriță care, ironic sau nu, avea blana de aceeași culoare cu părul ei. I se făcu milă de micuța creatură, însă își înghiți nodul din gât și îl ajută să o jupoaie, apoi să o ciopârțească și să o rumenească deasupra focului, folosind cuțitele pe care le aveau.

   Speră ca Rhoda să se trezească de îndată ce mirosul cărnii îi ajungea la nas, știind cât de mult iubea mâncarea, însă aceasta rămase cufundată într-un somn adânc, oricât de mult o zgâlțâi. Păstrară câteva bucățele pentru cei doi și stătură pe rând de pază, verificându-i pe cei doi și trăgând cu ochiul în împrejurimi, ca nu care cumva să apară un lup sau vreun urs în dreptul covergii lor.

   Următoarea zi trecu la fel, doar că Rhoda își mai deschise din când în când ochii și începea să mormăie lucruri știute doar de ea, apoi adormea la loc. Știa că rana lui Malkiel era provocată de una dintre cărțile lui Aureus și continua să spere ca aceasta să nu fi fost otrăvită sau vrăjită în așa fel încât prietenul ei să nu se mai trezească sau să nu-și mai revină.

   Tija continuase să se roage în fiecare ceas, înălțând implorări spre zeii ce păreau că savurează peripeția în care se avântaseră.