O bătălie napoleoniană pe inelele lui Saturn

II

În căști tocmai încep primele note ale melodiei "Sanctuary". Ritmul contagios îl face să vrea să danseze, dar se abține. Nu dorește să atragă atenția în autobuz. Dar dacă ar fi acasă, ar fi o adevărată bestie a ringului de dans. Totuși, își țuguie un pic buzele, șoptind melodia. Dar cu prima strofă, șoptitul se transformă în mai mult, doamna de pe scaunul din față, o persoană foarte respectabilă, oferindu-i o privire confuză, chiar speriată. Din nefericire, viața nu l-a înzestrat nici cu voce, nici cu ureche muzicală. Pentru a-și distrage atenția de la versuri, se uită pe geam.

Este 13 și puțin. Afară este o amiază însorită de noiembrie. A fost o toamnă deosebit de caldă care pare că se păstrează astfel. Sunt aproape 20 de grade. Copacii sunt doar pe jumătate goi, dar complet șterși. Nu sunt frunze roșii, portocalii și galbene, doar de un bej pal, uscat ca nisipul, completând lipsa de culoare a peisajului urban. Numai tipicul trafic bucureștean mai animă atmosfera. Totuși, cerul este de un albastru deschis și frumos. Soarele strălucește puternic, chiar și prin rarii norișori pufoși. Un cer încărcat de optimism de care doar persoanele cutezătoare care se încumetă să își ridice privirile se pot bucura.

Timo nu se încumetă. Ochii sunt ațintiți către asfalt, dar privirea a fost uitată de minte. Până și versurile celor de la Welshly Arms s-au pierdut în babilonia gândurilor sale, până când soarele l-a orbit, reflectându-se în Dâmbovița. Autobuzul 368 tocmai trecea podul care conecta Eroilor de Știrbei Vodă. Trebuie să coboare la prima. Când să se dea de pe scaun, observă ruinele Casei Radio. Nu poate decât să rămână înmărmurit de fiecare dată când trece pe aici. Aceste două clădiri gemene de dimensiuni absurde care stau neterminate de la căderea comunismului îi trezesc tot felul de idei și imagini ale unui timp atât de detestat, dar atât de regretat. Îi place să observe clădirile de mari dimensiuni în ciuda cunoștințelor sale limitate de arhitectură. Palatul Parlamentului este o capodoperă pentru el, dar nu una realizată din sângele și lacrimile artistului. Spre deosebire, Casa Radio nu este o capodoperă, ci o ruină uitată de lume chiar aici, în centrul unei capitale europene.

Coboară la Berzei, dar se întoarece pentru a face dreapta pe Făgăraș. După două minute de mers ușor, ajunge la intersecția cu Virgiliu. Își aduce aminte de un moș foarte respectabil care se plângea că de ce într-o zonă se află toate, una lângă alta, străzile Paris, Londra, Roma și Bruxelles, iar lângă casa lui, strada Virgiliu se intersectează cu afurisita de Difuzorului și că toate lucrurile astea arată că românii nu știu să își promoveze valorile. Doar unul dintre milioanele de lucruri pe care românii nu știu să le facă. Deși puțin curios să găsească această stradă a Difuzorului, sigur numai bună de organizat concerte în opinia lui, preferă să continue spre Muzeul Militar. Între timp, melodia se schimbă în "Waves". Fiind un cântec ceva mai puțin energic și mergând pe o stradă aproape pustie, cu câte o mașină făcându-și apariția din când în când, își face curaj să fredoneze câteva versuri. "There is a swelling storm". Nu are nici voce, nici ureche muzicală, dar de gusturile sale e mai mândru decât orice altceva. "And I'm caught up in the middle of it all". 

Într-un final, se arată și muzeul. În curtea exterioară se mândresc piesele de artilerie împreună cu busturile marilor domnitori români. Intrând pe poartă, printre cele două statui ale unor soldați ridicându-și glorios stindardele, își scoate căștile și le pune în buzunarul stâng din spatele blugilor. Pe deasupra are un hanorac kaki și pe dedesubt un tricou portocaliu, ambele unicolore. Îi este puțin cald cu hanoracul ăla la 20 de grade, dar supraviețuiește el. Intrând în muzeu, se îndreaptă către doamna unde se plătește accesul. Dânsa, o doamnă foarte respectabilă, probabil aproape de pensie, stătea singură, cu o revistă de rebusuri în mână, așteptând să mai treacă o zi. Pe biroul acesteia se află nenumărate broșuri și vederi, cele din urmă parcă fiind misterioasele imagini care însoțesc scrisori de care se tot învață la orele de engleză. Pentru Timo, prietenii prin corespondență, sau în engleză "penfriend", sunt doar un mit al unei epoci vechi apuse, precum cea a părinților săi. Își arată carnetul de note pentru a primi reducere, plătește, și coboară scările către expoziția din interiorul muzeului. Își asumă că dirigul i-a dus mai întâi acolo, ca apoi să îi lase liberi printre tancurile și piesele de artilerie din curtea interioară, iar la final să mănânce fasole cu ciolan gătită în cazarma improvizată. La capătul scărilor îl vede pe Ștefan cu telefonul la ureche. 

- Hei! Am ajuns! Sper că nu e foarte târziu.

- De ce naibii nu răspunzi? Te-am sunat de vreo 5 ori, ți-am dat mesaje, atât normale cât și pe WhatsApp! Aveam nevoie să îmi aduci ceva.

Ștefan gesticulează aprins, vizibil nervos. Ajuns la capătul scărilor, Timo își verifică telefonul. Într-adevăr, avea numeroase apeluri nepreluate, precum și mesaje, majoritatea de la Ștefan. Își uitase telefonul pe "silent". De obicei uită lucruri. "Băga-mi-aș!".