Keep loving, Keep blogging

Capitolul 12

Am dat fuga la primul laptop care mi-a iesit in cale, chiar daca se afla in alta camera (una destul de imprastiata). Mi-am aprins Messengerul si am fost bombardata de mesaje. Toate contineau acelasi link, atasate de mesajul "Cat de curva poti sa fi!" sau "Parca erai virgina!" sau multe alte rautati. Buzele inca imi tremurau.

Am accesat linkul. Pozele erau postate si aveau deja o suta si ceva de comentarii. Eram gata sa tip. Dar in momentul acela, usa se deschise, iar eu m-am speriat atat de tare ca am inchis cu zgomot clapa laptopului. Pe usa isi facu aparitia un barbat cu o varsta respectabila.

- Tu cine dracu' mai esti?! zise el, pe cat de nervos, pe atat de uimit. Si ce faci in camera mea, in casa mea, in lucrurile mele?!

- Eu... Am venit aici acum...aaa...

Nu ma pricepeam sa mint, plus ca ma blocasem. Asta se presupunea ca era tatal lui Gabe? Dar nu am apucat sa termin, ca a si inceput sa tipe dupa fiul sau. Acesta veni alarmat si, imediat ce trecu pragul, fuse pocnit de tatal sau.

- Tu ai adus-o pe curva asta aici? Raspunde-mi! Spune-mi ce cauta ea in hainele Teressei!

Am presupus ca Teressa era mama raposata a lui Gabe. M-am simtit dintr-o data vinovata, m-am simtit un gunoi. Nu era de mirare ca tatal lui reactionase astfel. Din ce imi spusese Gabe, el o iubise si suferise enorm. Hainele ei si o poza erau probabil tot ceea ce le mai ramasese.

- Ce cauta fata asta in dormitorul meu, in hainele mamei tale?!

- Imi cer scuze, tata, murmura Gabe. O scot eu de aici.

Gabe ma apuca de mana nervos si ma trase puternic afara din camera. Din fericire, tatal  sau ramasese locului. Gabe nu ma privi. Doar ma tragea, tinandu-mi mana strans, de parca ar fi vrut sa mi-o rupa.

Sfasiata de constiinta, in legatura cu momentele din aceasta dimineata, nici eu nu aveam curajul sa-l privesc sau sa-i vorbesc. M-a aruncat mai mult decat asezat pe bancheta din spate. El s-a asezat la volan si a inceput sa conduca. Ii vedeam expresia incruntata in oglinda retrovizoare. Si el parea a fi suparat.

- Iarta-ma, am soptit cu lacrimi in ochi. Nu am stiut...

- E in regula, imi tranti el vorbele, cand de fapt nu era, si iti puteai da seama de asta dupa tonul nervos al lui Gabe. 

Am tacut pe tot parcursul drumului. Nu voiam sa inrautatesc situatia. Linistea era apasatoare, pana Gabe a oftat si a decis sa vorbeasca cu mine.

- Sunt hainele in care era imbracata mama mea in ziua in care a murit. Miros frumos doar pentru ca sunt spalate, in rest sunt pline de amintiri triste de-ale tatei. De asta a reactionat asa. Nici mie nu mi-a picat prea bine cand te-am vazut in ele.

" Sunt doar niste haine " m-am gandit eu. Dar apoi 'soferul' a continuat, de parca mi-ar fi citit gandurile:

- Au valoare sentimentala. Poate ca ti se pare stupid, dar hainele astea sunt importante pentru noi.

Am lasat o lacrima sa curga. Il compatimeam. Se simtea singur. Nu o cunoscuse niciodata pe mama lui, deci hainele astea insemnau mult si pentru el. Il ajutau sa-si imagineze cat de inalta, cat de slabuta, cat de frumoasa fusese ea.

M-a lasat in fata casei, iar eu i-am zis sa ma astepte pana ma schimb, ca sa-i inapoiez hainele. A dat din cap aprobator, fara sa ma priveasca. Am urcat scarile, am intrat in apartament, in liniste, fara sa-mi fac simtita prezenta. Am auzit-o pe mama mea vorbind la telefon, iar tonul pe care o face m-a facut sa-mi apropii usa de ureche.