Kids With Scalpels

• Unu

— Ieși afară din sala mea de operație.

Calmitatea de care dădea dovadă dr. Washington în asemenea situații mă uimea.

M-am îndepărtat de masa de operație în stare de șoc și cu inima bătându-mi cu putere în piept. Am trecut pe lângă asistente și am privit în jur. Toți mă sfredeleau cu privirea și probabil că doreau să-mi strivească capul cu picioarele. Am străbătut sala până la ușa care dădea spre ieșire și am împins-o cu cotul. Am ieșit. Holul era gol, liniștea morții domnea în spital. Am tras aer adânc în piept. Nu se poate. Asta nu s-a întâmplat.

Pășeam fără cuvinte spre o destinație străină chiar și mie. Mâinile îmi erau reci, deși fața îmi era fierbinte. Eram epuizată. Am dat-o în bară rău de tot.

***

— Știi, ar trebui să ieșim și noi undeva, mi-a propus Savannah în timp ce se așeza lângă mine la masă.

M-am încruntat ușor.

— De când vrei tu să ieșim undeva? am întrebat-o calmă.

Ea nu mi-a răspuns și am observat că avea privirea ațintită undeva în spatele meu. A șoptit ceva și mi-am dat seama că gândea cu voce tare.

— Savannah?

Ea s-a oprit și s-a îndreptat privirea spre mine, apoi mi-a șoptit:

— Îl vezi pe tipul ăla de lângă masa la care stă Francesca?

— Da, Edward parcă, nu? A venit să o viziteze pe soția lui, are o tumoare hepatică, cred.

— E un fost coleg din generală, a spus ea privindu-l insistent.

— Și de ce spui asta ca și cum ar fi o problemă?

— Am fost la el, l-am salutat și l-am întrebat ce a mai făcut, cum îi merge și alte nimicuri.

O priveam sceptică, așteptând să răspundă.

— A început să-mi povestească câte grozăvii a făcut la facultate, prin câte locuri a călătorit, cum a cunoscut-o pe iubita lui, cum viața lui a fost o petrecere continuă. Toate astea în timp ce noi am învățat pe brânci, am dat examene peste examene, aproape am terminat rezidențiatul și am trecut prin niște momente curciale, era să omorâm oameni și nici măcar nu ne-a invitat cineva în oraș la o cină.

Am privit-o uimită. Ăsta da mod de a pune problema.

— Nu uita de faptul că ai salvat zeci de vieți, ai cei mai tari colegi rezidenți, ești în anul terminal și o să devii cel mai bun chirurg pediatru din statul acesta, am readus-o eu cu picioarele pe pământ.

— Nu asta e ideea. El are bani, e fericit și stabil emoțional și nu a trebuit să treacă prin ce am trecut noi pentru a obține asta.

— Sav, vrei să spui că ești geloasă pe un agent imobiliar? Uite, știu că nu e ușor ce facem, dar e ceea ce ne place și oricum, cred că are o viață plictisitoare și lipsită de acțiune.

— Câteodată simt că aș vrea să iau pauză de la toată adrenalina asta, a răspuns ea posomorâtă. Și chiar vreau să mă invite și pe mine cineva la cină, după toate astea.

— În regulă, uite cum facem. Ne luăm liber weekend-ul ăsta și mergem la munte. Sună bine? am propus eu.

— Bine, dar îmi promiți că nu ținem cont de regula „fără alcool”?

Am dat din cap în semn de negație.

— Trebuie să conducă cineva spre casă dacă tu ai de gând să te faci praf.

Ea a râs ușor și am mai povestit puțin, după care s-a ridicat de la masă, spunându-mi că merge până la toaletă.

Odată rămasă singură, am aruncat o privire în jur, simțindu-mă urmărită. În celălalt capăl al încăperii l-am văzut pe Blake privindu-mă. Mi-a făcut semn să merg la el. M-am ridicat elegant de la masă, mi-am luat halatul și am decis să văd ce vrea. Am traversat sala de mese și m-am oprit în fața lui.

— Bună, Blake, l-am salutat eu politicoasă.

El a dat din cap și mi-a făcut semn să îl urmez.

— Ce este?

— E cineva aici care vrea să te vadă.

Pe un scaun, citind o carte, stătea mama mea, ultima persoană pe care îmi doream să o văd în acel moment.
Din fericire, nu mă observase, cititul captându-i atenția.

— Blake...

— A venit și m-a întrebat unde te poate găsi, dar erai în sala de operație, așa că i-am spus să aștepte, căci te voi trimite la ea imediat după ce termini.

Priveam femeia care se afla la câțiva metri de mine.

— Blake, noi nu avem cea mai apropiată relație mamă-fiică. Te rog, spune-i că sunt ocupată și că nu îmi place să fiu deranjată în timpul serviciului. Și să nu mă mai caute la spital.

— Amelia, e prima oară când o văd pe mama ta venind la spital. De fapt, e prima oară când o văd pe mama ta. Poate că e ceva important, din moment ce a venit până aici.

— Nu e nimic important, are o viață perfectă, trăiește bine pe banii mei. Iar dacă a venit să îmi mulțumească, ceea ce nu a făcut niciodată, să nu se deranjeze. Nu mă interesează.

Blake m-a privit surprins.

— E mama ta, chiar așa rău vă înțelegeți?

— Nu te băga, dr. Wells. Doar spune-i să plece.

— Spune-i tu să plece, Miller.

Am oftat și am trecut pe lângă el, îndepărtându-mă de mama mea și mergând să o caut pe Savannah care părea că stă o veșnicie la toaletă.

De ce nu voiam să vorbesc cu ea? De atâtea ori am avut nevoie de ajutorul ei, iar ea mi-a întors spatele. Ce credea că va rezolva venind aici? Nu poate să desfacă un borcan cu gem și vine imediat speriată, convinsă că o să sar să o ajut? Nu, nu era corect ca ea să vină aici și să se aștepte să mă dau peste cap pentru ea. Și totuși, atunci de ce mă simțeam atât de vinovată?

Am intrat în baia femeilor, doar ca să constat că era goală. Chiar atunci, telefonul mi-a vibrat în buzunar.

Savannah: Ce caută mama ta la spital?

Eu: Nimic, a greșit instituția.

M-am spălat pe față cu apă rece ca să îmi revin și am ieșit din baie.

Acum, nu trebuia să o evit doar pe Washington pentru faza de dimineață, dar trebuia să scap și de maică-mea. Mi-am scuturat capul și mi-am zis că nu voi mai lăsa gândurile astea de adolescentă cu probleme acasă să mă distragă, ci mă voi concentra la ce am de făcut, ca o profesionistă ce sunt.