•Andreea Walker•

•Capitolul doi•

Știți momentul acela când te trezești la ore inumane? Pentru mine, ora opt dimineața, după o oboseală groaznică de la zborul din Germania în California, era cea mai oribilă oră la care aș fi putut să mă scol. V-am spus că viața nu mă simpatizează prea mult și nici nu cred că o va face vreodată.
Dat fiind faptul că m-am trezit, am hotărât  să fac o plimbare, oricum nu mai fusesem de mult pe aici. M-am căutat prin buzunare și am constatat că nu mai am țigări și nici bani, poate doar de o cafea. Cam așa se întâmplă când îți dai toți banii pe haine și pe biletul de avion. De unde bani? Chiar credeați că plec fără o mică însușire de bani de la iubitul mamei? Stați calmi, îi voi da banii înapoi.
Am râs în sinea mea și am intrat în cel mai apropiat local și am așteptat la o coadă inuman de mare.
Când, în sfârșit, după sute de ani lumină, îmi venise rândul, ce credeți? Ditamai matahala s-a băgat în fața mea, iar, de obicei, gura mea nu tace.

— Hei, tu, gorilo, nu sunt atât de mică, încât să nu mă observi! Mișcă din fața mea pânâ nu te fac praf! spun nervoasă și realizez că îl și cunosc pe maimuțoi.

— Cineva își arată colții, spuse el, râzând, ești atât de mică încât te pun la pământ cu un deget.

La naiba idiotule, acum sunt sigură cine ești.   L-am întors cu fața spre mine, apucându-l de cămașă și zburându-l –cu puțin noroc– până în galaxia cealaltă.
Lumea din local s-a cam speriat, dar hei, nimeni nu se pune cu mine, și-o merita.

— Doamne...știți măcar cine era?

— Oh, dragule, știu foarte bine cine era, acum vreau o cafea cremé brulee cu mult zahăr și o sticlă de whiskey, spun, uitându-mă la angajatul care cam tremura în fața mea, ești surd sau ce? Whiskey-ul trece-l în contul lui.

Tipul a fugit să îmi aducă comanda, iar eu am mers să-mi ridic moșul de pe jos care cam vedea stele verzi.

— Vii și tu după trei ani în țară și uite cum să iubești tu pe mine, spuse el bosumflându-se.

— Te-ai băgat în fața mea, mă plâng eu, mai apoi, râzând cu el și așezându-ne împreună la o masă.

Faceți cunoștință cu boșorogul meu, Alfred McCarthy, un regizor putred de bogat, afemeiat și cam prost de felul lui, dar îl iubesc. Îmi este prieten chiar dacă s-a dat la mine când aveam șaptesprezece ani, nu e ca și cum ar trebui să intre la corupere de minori și toate cele, nu, deloc, dar am ajuns prieteni și după ce am fost răpită, nu am mai vorbit cu el.

— Te-am rănit? întreb eu, râzând.

— Nu e ca și cum nu m-am învățat să ajung rănit de cel puțin șapte ori zi, spuse el, râzând.

— Pentru că nu îmi place să vorbesc despre mine și probabil Adina ți-a zis deja toate cele întâmplate, vreau să aud ce ai mai făcut tu, dar evită poveștile care conțin sex, droguri, alcool și ce naiba mai faci tu ilegal, te rog, spun, râzând și sorbind din cafeaua mea ce tocmai îmi fusese adusă.

— Hm, atunci chiar nu am ce să-ți spun.

Eu și Alfred râdem și ia o gură destul de mare din sticla de whiskey, doar nu credeați că e pentru mine, nu? Sunt fată cuminte, mă rog...mai mult sau mai puțin.
Oricum, nu ar trebui să-l las să bea la ce probleme de sănătate mai are și el, dar am nevoie să fie beat, o să vedeți de ce, e pentru o cauză nobilă, cam narcisistă, dar nobilă. Mai nobilă decât cățelușii pufoși.

— Am avut grijă de James, spuse el, jucându-se cu inelele lui.

— Cum mai e? întreb eu, îngrijorată.

— Groaznic, chiar săptămâna trecută a avut o criză și a crezut că vreau să-i fac rău pentru că așa îi spuseseră vocile lui și a dărâmat dulapul pe mine.

— Doamne, Alfred, ai pățit ceva?

— Doar zgârieturi, dar James a ajuns la subsol în camera aia specială.

— Parcă lua pastile.

— Nu își mai fac așa bine efectul, nu se poate controla.

  Oftez, James, ce ne facem noi cu tine? Până acum se controla pentru Alfred, acum nu o mai face. Despre cine vorbim? James Parker, actor miliardar, prostuț și schizofrenic, a căpătat această boală din cauza părinților lui abuzivi, iar Alfred e îngerul lui păzitor, un înger cam fraier, dar nimeni nu este perfect.

— Nu există nimeni care să îl poată ajuta?

— Andre, am încercat tot ce s-a putut și îl ajut cu problema asta de când eram mici, crede-mă, chiar am făcut tot ce se putea, doctorul a spus că nu mai are ce să îi facă. Trebuie să se controleze sau să îl internez la spitalul de psihiatrie.

— E prietenul tău cel mai bun, nu vei face asta niciodată.

Alfred tace și mai bea din sticlă. Nu va face asta. Nu cred asta. Fix el? Prietenul lui de o viață? Așa de grav să fie? Urăsc că prietenii mei suferă și o spune fata care îi va face să sufere când va muri. Cel puțin, așa cred, nu sunt adorată de lume. Ce mult mi-aș dori să se facă toți bine, dar e imposibil. Viața e crudă și noi nu avem un grătar pentru ea.

— Alfred McCarthy, să nu te prind că renunți la el, m-ai auzit? Vom găsi împreună o cale ca să se controleze și poate și chiar ca să-și revină, spun eu ferm.

— Nu aș renunța la el niciodată, m-am sacrificat de atâtea ori pentru el, doar că doare să știu prin ce trece.

— Poate că va exista cineva care să-l calmeze. Cineva pentru care va lupta să se controleze. Poate se va îndrăgosti și iubirea îl va acapara atât de tare, încât se va controla ca să nu o rănească pe cea de lângă el și ușor, ușor, își va reveni.

— Ar fi frumos să fie așa, dar nu prea cred, majoritatea celor care află despre boala lui, se sperie și nu rămân lângă el.

Un timp a fost liniște și am privit cum Alfred își termina sticla de whiskey, fiind cam amețit.

— Eu trebuie să plec la studio, ne mai vedem, da?

— Nu scapi așa ușor de mine, spun eu, râzând.

Alfred râde și mă ia în brațe și pleaca și eu mă holbez la frumoasa lui geacă pe care a uitat-o și îi scot portofelul din buzunar. Nu, nu sunt hoață, dar sunt falită și îmi place să-l fraieresc. O să-și dea seama peste câteva zile, oricum nu-i mare lucru, nu e prima dată și nu se supară, e miliardar și e prietenul meu.
Scot din celălalt buzunar pachetul lui de țigări și încep să fumez. Cum am zis, sunt o cauză foarte nobilă.

— Ew, Alfred, fumezi țigări de proastă calitate și ești miliardar, iar eu sunt falită și fumez țigări de calitate.

Râd și plec din local, petrecându-mi restul zilei la mall cu cardul lui Alfred. Mă va omorî poate, dar mă iubește. Mi-a plăcut să stau singură azi, am putut să-mi limpezesc mintea după tot ce s-a întâmplat. M-am gândit că mâine e miercuri și că este operația mea, operația la care nu mă voi duce.
Mă gândesc totuși la idiot și...mi se pune un nod în gât. Mă face să mă simt ciudat lângă el, mai ales că speră să vin, deși e rece și dur și își bate joc de mine. De ce și-ar face speranțe că vin? Îi pasă? Nu, doar își bate joc de mine...de ce i-ar păsa? Nici măcar nu mă cunoaște, ce naiba.
De ce am o discuție atât de tâmpită cu mine însămi? Nu îmi plac doctorii și nu îmi plac spitalele. Nu are rost să merg la el, oricum voi muri. De ce să-mi mai fac speranțe că viața îmi va mai da o șansă? Viața nu îți dă niciodată a doua șansă oricât ai vrea să trăiești. Doar un miracol te poate salva, nu un doctor și nu niște pastile.

-----------------------------------------------------------
1386 de cuvinte
Vreau să îi mulțumesc lui anonim235 că mă ajută cu această carte la editări şi la crearea poveştii.
Ly 💕