Med School [boyxboy]

prolog.

Îmi ținea mâna cu toată puterea pe care o avea.

Încercam să capturez, pentru ultima oară chipul său.
Ştia că nu mai avea mult. Dar, cu toate astea, mă analiza de parcă a fost prima oară când m-a văzut. Nu ştiu ce îi trecea prin minte, dar privirea sa zăbovea pe tot corpul meu.
Oare îşi va aminti de mine? Oare va simți ceva?

Am realizat într-un târziu că privirea mea nu-i mai sfredelea chipul, ci noptiera micuță de lângă patul său.
Mintea mea se învârtea în jurul unor întrebări stupide, ale căror răspunsuri ştiu că nu le voi primi decât peste mult timp.

- Ce te frământă? vocea sa răguşită umple aerul tensionat, în care nu cred că voi mai rezista mult.

Am clipit des, gândindu-mă la ce aș putea să-i răspund.

"În primul rând faptul că mai ai doar câteva ore de viață, iar în al doilea rând nu ştiu cum mă voi descurca fără tine." Poate că e puțin prea siropos.

- La ce voi face în continuare, știi tu, după ce ăhm, o să mori? corzile vocale mi se blochează, iar cuvântul nu mai iese din gură.

- După ce voi merge în cer? a început. Sau cine știe, poate mă voi duce în iad. Asta ar fi cam urât din partea ăluia de sus, mai ales după ce am trecut prin, știi? Dar căile Domnului sunt nebănuite, cel puțin în mare parte.

Viteza cu care a spus cuvintele mi-a adus aminte de vremurile bune, când făceam concursuri de rapiditate în pronunție.

Doamne, dă-mi o mașină a timpului, te implor!

- În caz că nu am menționat, vei fi bine. Ești cea mai puternică persoană pe care o cunosc și sunt nouăzeci și nouă virgulă nouă la sută sigur ca vei ajunge un medic neurochirurg de succes, asta dacă nu o să te răzgândești și vei deveni dermatolog. Ți-am mai spus că uneori poți fi atât de amuzant și interesant, iar alte ori ești mai plictisitor decât o foaie goală?

Vorbește prea mult. E agitat. Nu vrea să moară. Nu e împăcat cu ea. Dacă ai ști că mi-am dat seama, dulceață, dacă ai ști.

- Mi-ai spus asta pe parcursul anilor atât de des, încât aș fi putut spune în ce zile mi-ai zice-o, i-am răspuns, cu un rânjet jucăuș ce simțeam că îmi înflorește pe buze.

- Acum trebuie să te odihnești, așa că te oblig să te duci pe tărâmul visurilor, noapte bună, am rostit rapid, încercând să-i închid ochii.

- Bună glumă, spuse, oprindu-mi mâna. Mai am puțin. Ar fi plictisitor să mor în timp ce dorm, nu crezi?

M-am uitat cu nesiguranță la el. Chipul său era palid, iar ochii săi au renunțat la zidurile ridicate în jurul sufletului. Lumina ce venea de pe geam îi scălda, aruncând umbre şi lumini, accentuând trăsăturile fine, blânde ale feței şi ale corpului. Degetele lungi şi noduroase stăteau relaxate lângă corp, reci, zărindu-se cu uşurință venele purpurii de sub piele.

- Ar fi mai plictisitor să mori în timp ce stai pe Facebook. Adică să fii atât de plictisit aşteptându-ți moartea încât să deschizi Facebook-ul şi să începi să te uiți la videoclipuri amuzante.

Un chicot slab i s-a scurs printre buze, strângându-mi inima dureros.

- Obiectez, începe el pe o voce superioară: ar fi mai trist să mori în timp ce te uiţi la videoclipuri amuzante trimise de mama ta.

Ne întoarcem la vremurile bune. Ne zâmbeam ca nişte drogați, provocându-mă din priviri să continui.
Am încercat să mă gândesc la ceva, doar că observasem ceva.

- Nivelul de oxigen scade, şoptesc, privind cum corpul său este acaparat de o paloare aproape cadaverică. Mă întorc imediat. spun rapid, în timp ce mă ridic de pe scaun şi ies pe hol.

Examinez şirul de scaune dintre uşile saloanelor până îi găsesc. Ochii mamei îi găsesc pe ai mei şi simt vulnerabilitatea cum se infiltrează în oasele mele, paralizându-mă. Incapabil de altceva, aprob din cap, iar ceilalți, împreună cu o asistentă, ce surprinzător sau nu, vorbea cu mama, intră în salon, stând aproape de patul său.

Părinții lui se uitau la el cu o iubire nemărginită, ținându-l de mâini.
Dacă mă uitam mai bine, semăna mult cu tatăl său. La fel de zvelt, cu o rigiditate mascată de expresia facială, care nu era nici una glacială, ci una aproape dulce, care aproape îți oferă speranța că va sta cu tine la prânz.
Totuşi, are ceva sensibil de la mama sa. Degetele lungi? Grația fiecărei mişcări, fie ea una uşoară sau dificilă? Umbra de zâmbet ce era în permanență imprimată pe față? Poate toate, poate doar un singur lucru, nu cred că-mi voi da seama vreodată care.

Pulsul său scădea. 50. 49. 48. 47. 46. Cu fiecare secundă oxigenul îmi intra mai greu în plămâni, iar greutatea ce o simțeam în piept devenea din ce în ce mai apăsătoare.

- Simt că vine, începuse pe o voce răguşită. Mă simt slăbit, aşa că vă voi spune doar că vă iubesc şi că ați fost cele mai importante persoane din viața mea şi vă mulțumesc.

41. 40. 39. 38. 37. Ochii îmi ardeau, lacrimile amenințau să cadă, iar el mă căuta. Între noi se aflau atâtea cuvinte nerostite, ce le simțeam învârtindu-se haotic între noi, dar am înțeles doar câteva din acea avalanşă: Eşti puternic şi nu poți renunța. Am încuviințat, zâmbind forțat.

30. 29. 28. 27. 26. 25. Simțeam că nu mai rezist. Tristețea din sufletul meu era ca un fluviu ce aproape dărâma barajul făcut din stăpânire de sine. Am tras aer în piept, aproape înecându-mă din cauza nodului dureros format în gât.

17. 15. 13. 12. 11. Cristoase, dă-mi putere să nu cad într-o depresie după ziua de azi, te implor.

6. 5. 4. 3. Pieptul abia i se ridica, dar avea o expresie împăcată, de parcă a apucat să facă tot ce a vrut în viață. Sper că ai reuşit.

2. 1. Sunetul neîntrerupt al aparatului îmi zgâria timpanele, mă sfâşia pe dinăuntru şi îmi epuiza creierul. Am renunțat la stăpânirea de sine şi am început să plâng. La început, a sunat ca un geamăt profund, ajungând să plâng cu sughițuri si cu umerii ce urcau şi coborau rapid.

Pentru un moment, gândul mi-a fugit la sinucidere. Suntem la etajul zece pentru numele lui Dumnezeu, ar fi culmea să nu mor. Apoi, pentru următoarele momente, mintea mea zbură la cuvintele sale nu poți renunța. Am început să le repet. Nu renunța. Nu renunța. Nu renunța. Nu renunța.
Amintirile au trecut în goană prin capul meu, făcându-mi organele interne să se facă o pastă omogenă. Dar cred ca mama mea şi mama sa au simțit asta, căci, la un moment dat am realizat că mă îmbrățişau, plângând şi ele.

Momentele fericite trăite în compania sa acum erau amare, tablouri pline de viață transformate în schițe în creion.

Am aruncat o privire la trupul său, încercând să-i iau din nou mâna în a mea. Se simțea familiar. De fapt, aproape familiar. Acum nu mai simțeam nimic. Nu mai simțeam stările sale de spirit ce radiau prin tot din jurul lui, acum se simțea doar un gol, un nimic trist, ce îmi insufla doar nesiguranță.

Ce o să mă fac eu fără tine?
Ce o să mă fac eu fără tine?
Ce o să mă fac eu fără tine?

Mâinile mele erau ude, ca şi gulerul tricoului. Şi zăceam pe jos, lângă patul său. Nu-mi amintesc cum am ajuns acolo, dar imi amintesc faptul că mă simt mizerabil.
Totuşi, m-am ridicat, mi-am scuturat blugii, şi am ieşit pe hol.

Mi-am luat un pahar cu apă, pe care l-am băut cu poftă. M-am aşezat pe un scaun şi am încercat să-mi reglez respirațiile. Inspiră. Expiră. Inspiră. Expiră.

La puțin timp am intrat înapoi în salon, unde era şi restul familiei. Am încercat să le zâmbesc. M-am uitat din nou la el. Nimic nu va mai fi uşor de acum. Nimic nu va mai fi la fel. Nimic nu se va mai bucura de explozia de culoare care a fost el. Va fi doar o umbră gri, într-un tablou pastelat.

----
well, o noapte şi un album mai târziu, aici e prologul. spuneți-mi părerile voastre. Mor de curiozitate să ştiu ce credeţi.

xoxo francesca