Broken

Prolog

         Drogurile. Totul incepe ca o joaca de copii si crezi ca nu o sa devii dependent daca incerci inca o data. Si devii. Tu crezi ca nu au control deplin asupra ta, dar au. Au mai mult control asupra vieti tale decat iti tu poti imagina. Asa a inceput si povestea mea, am avut o viata normala, ca orice alta adolescenta de varsta mea, apoi un joc tragic de la o petrecere m-a schimbat total. Am incercat doar o data si a fost de ajuns sa imi distruga viata. Am devenit dependenta de droguri si am fugit de acasa la scurt timp, pentru ca parinti mei au vrut sa ma inchida intr-un spital de dezintoxicare. Acum traiesc pe strazi in New York si continui sa ma droghez in fiecare zi. Dorm pe unde apuc si fur pentru a putea supravietui, nu mai stiu de cand nu am mai dormit intr-un pat sau de cand nu am mai mancat o masa calda, consistenta. Regret greseala pe care am facut-o la acea petrecere, o regret in fiecare nenorocita de zi din viata mea si imi doresc sa pot schimba ceva. Dar nu pot, nu cred ca mai pot sa fac ceva acum.

      Viata din New York nu e tocmai usoara, inveti din mers cum sa supravietuiesti. Singuri mei prietenii erau niste boschetari, cu care ma drogam ocazional si o prostituata care isi petrecea timpul pe strada in care imi faceam veacul. De obicei clientii ei credeau ca sunt cu ea si a trebuit sa fug de cativa dintre ei pentru a nu fi abuzata, de asta acum aveam un cutit la mine cu care ma aparam. Unii puteau fi violenti si foarte insistenti, iar pe mine nu ma putea proteja nimeni inafara de mine.

      Insa adevaratul fiasco a inceput la o razie, unde am fost prinsa de politie si inchisa in cel mai mare cosmar al meu. Eram ametita din cauza drogului si am fost luata pe sus impreuna cu prietena mea. Odata ajunsa la sectie am avut dreptul de a da un telefon si prima persoana pe care am sunat-o a fost mama mea. Tot ea a fost si prima persoana care mi-a inchis in nas si nu a vrut sa mai auda de mine.

-Mama, sunt Amaris, am facut o mare greseala. Am nevoie de ajutorul tau, am fost arestata.

    Ma abtineam din greu sa nu plang.

-Imi pare rau, nu te pot ajuta.

     A inchis fara sa mai spuna ceva. Singurul lucru pe care l-am mai putut face atunci a fost sa plang. In acea noapte am dormit in arest, ca mai apoi sa fiu nevoita sa plec a doua zi la dezintoxicare cu prietena mea, numele ei este Michelle. Vremea de afara nu era prea favorabila, un alt semn care parea sa prevesteasca ceva rau, cosmarul meu devenit realitate. Am fost binenteles escortate de politie pana la spitalul de dezintoxicare.

     Portile acelui infern erau mari si negre, exact perfecte pentru a completa aceasta imagine de cosmar. Tot locul era vopsit in alb, mult prea mult alb si mirosea a dezinfectant. Prin curte erau multi adolescenti care au facut alegeri gresite in viata, la fel ca si mine si asistente care ma priveau foarte curioase in timp ce inaintam spre usa spitalului. Unele o faceau cu o privire dezgustata, iar altele cu regret, mila as putea spune, ceea ce m-a facut sa ma incrunt. Nu aveam nevoie de mila nimanui, cu atat mai putin a unor babe, fara un scop in viata si care au grija de niste adolescenti rebeli cu probleme.

     Inauntru, am completat o tona de formulare si cand am fost intrebata despre parinti mei, i-am recunoscut asistentei ca am fugit de acasa si ca parinti mei nu isi doreau sa mai auda de mine. M-a privit cu regret, insa nu a parut socata, nu eram primul pacient de aici care facuse asa ceva. De asemenea mi-a fost confiscat cutitul si pliculetul de droguri pe care il aveam la mine. Am fost condusa de o alta asistenta intr-o camera de spital impreuna cu Michelle. Pe drum am vazut un baiat blond, care se uita incruntat la noi din tocul usi cum mergem spre "celula de inchisoare". Avea parul blond ciufulit si nepieptanat si ochii la fel de albastri ca marea, sau cel putin asa cum imi imaginam eu ca arata marea, pentru ca nu am vazut-o niciodata. Purta un tricou alb si am putut sa observ ca pe maini era plin de tatuaje. L-am privit inca o data, dupa care am intrat in camera uitand complet de aceasta intalnire stranie si de ciudatul baiat cu par blond. Nici ca se putea mai trist de atat, o camera alba cu doua paturi saracacioase si doua noptiere, visul oricarei fete! Ni s-au dat chiar si niste pijamale ponosite, pe care nu prea cred ca aveam de gand sa le port prea curand. Erau simple si largi, ba chiar aveau si gauri in material.

-Si se presupune ca trebuie sa ramanem aici? Nici vorba!

      A spus Michelle aruncand scarbita pijamalele de pe pat pe jos si luand loc.

-Ce vei face?, o intreb eu.

-O sa evadez de aici, vrei sa vi cu mine?

-Daca crezi ca ai un plan bun, ridic din umeri.

-O sa ma gandesc eu la ceva, nici gand sa raman aici.

      Si asa incepe povestea mea, una dintre cele mai triste povesti pe care le-am auzit vreodata, inchisa intr-un spital de dezintoxicare, in care credeam ca o sa putrezesc sau unde o sa-mi pun capat zilelor. Nu a fost asa, o simpla persoana a fost deajuns sa schimbe asta, EL a fost de ajuns pentru mine.