Un vals copilaresc

Un vals copilăresc

    Cu o foarte mare dorință de a reuși,  alergam. Un avânt, un impuls de nu se știe unde, o forță necunoscută cu o atingere caldă și binefăcătoare mă făcea să merg înainte, să nu renunț acum. Știam că este târziu, știam că toată lumea mă aștepta. Pentru ei puterea ce încă imi dădea pași nu se sfârșise. În calea mea noaptea își muta întunericul făcând lumină să văd pe unde merg. Și tot în calea mea fiecare obstacol ce m-ar fi putut opri îmi făcea loc să trec. Pentru că eram de neoprit.

     Seara concursului de dans sosise. Sosise acel moment pentru care ne pregătiserăm  fără a mai ține cont de altele. Sosise momentul nostru, iar eu nu eram acolo. Rochia mea frumoasă fusese parcă sfâșiată de universul care încerca să se proptească în calea mea. Însă  ce e universul? Rochia mi se rupsese și pantofii, de la atâta alergat în disperarea de a ajunge la concurs, cedaseră și tocul unuia se desprinsese. I-am scos și i-am aruncat, astfel rămânând desculță. Pe măsură ce tot alergam, drumul părea mai lung, mai anevoios, parcă nu ar mai fi avut să se termine vreodată. Începeam să-mi pierd șansele că voi putea ajunge la timp, însă nu și speranța. Simțeam cum machiajul meu îcepe să existe din ce în ce mai puțin, la fel și aspectul meu de prințesă și șarmul și încrederea cu care plecasem înarmată.

     Fără să-mi dau seama cum, am cugetat să ajung la sala spectacolului, tot în fugă. Demult nu-mi mai coordonam singură pași, lăsasem forța misterioasă să mă poarte, o lăsasem să mă facă să plutesc. Când forța misterioasă a dispărut, picioarele au început să-mi tremure. În marea sală a concursului lumina era stinsă, reflectoarele erau ațintite asupra scenei. Și pe scenă... ultima pereche din concurs. Rândul nostru trecuse demult. Inima îmi bătea frenetic și haotic în același timp. În colț, undeva, parcă pedepsit de greșeala mea, stătea partenerul meu. Pe chipul său puteam citi, chiar și în întuneric, îngrijorare și dezamăgire. Dezamăgire... Mergând, sau poate nu, am ajuns lângă el. A ridicat ochii spre mine, iar fața i s-a luminat. Era fericit să mă vadă. Parcă dezamăgirea fusese izgonită din privirea sa. S-a apropiat de mine și șoaptele sale mi-au pătruns până la suflet: "Nu contează premiul. Dacă am pierdut șansa de a concura pentru el, să nu o pierdem și pe cea de a dansa pentru public". M-a prins de mână și împreună, de data aceasta cu siguranță plutind, am pus stăpânire pe ring. Jocul de lumini a început într-un ritm lent, pe aceeași vibrație cu muzica. Căci dansul nostru era un vals. Suav, firav și plin de însemnătate. Încă plutind, ne mișcam unul în ritmul celuilalt. Eu în ritmul lui. Și din nou forța misterioasă ne purta, acum pe amândoi, parcă prin toată sala, căci scena o depășiserăm demult. Rotindu-ne în pași calculați și coerenți, ce lasă însă loc de imaginație și povești, simțeam cum granițele se pierd și totul devine abstract. Oamenii din public dispăruseră, nicio privire nu mai era ațintită asupra noastră, niciun ochi critic, doar noi. Valsam acum sub cerul plin de stele, în elegantul întuneric al nopții și jur că pentru o clipă am simțit că numai noi și dansul nostru mai eram în univers. Dar ce e universul...?

     Însă nesfârșitul în care părerea că ne întindem s-a sfârșit și dansul s-a terminat. Cu o mișcare plină de grație, răsuflarea lui mi-a tăiat mie răsuflarea, privindu-l acum în ochi, atât de aproape. Momentul a fost însă spulberat de ropote de aplauze ce au izbucnit din sală. Toată lumea era în picioare, aplaudând. Nu știam sigur de ce, căci nu știam ce făcuserăm. Nu fusesem prezentă. Și nici nu mai eram sigură dacă inima îmi mai bate sau se oprise demult. Eu, desculță, cu rohia ruptă și murdară și cu părul răvășit, el, exact așa cum trebuia să fie, noi dansaserăm probabil o poveste de dragoste dintre un prinț și o cerșetoare. Sau cel puțin asta văzuse lumaea aflată încă în picioare. Asistaseră la o frumoasă poveste de dragoste, dansată pe ritmurile unui vals copilăresc, undeva în universul ăsta...