Ajută-mă să trăiesc!

Capitolul 51

       -Kevin...am dat grai gândurilor. Ce suntem noi? Am întrebat întorcându-mi capul și zărindu-i chipul împăcat.

       -Noi? Ființe umane, Tara. Ridică din umeri.

       -Nu...nu noi oamenii. Noi doi...ști...relația asta. Am arătat spre el apoi spre mine.

      Buzele i se rotunjiră într-un "o", își întoarse chipul spre mine gânditor.

       -Prieteni, de ce? Ridică din nou din umeri scurt și îmi zâmbi.

        -Știi...n-am avut eu prieteni, dar... e normal ca ei să se sărute și...să se atingă așa cum...așa cum noi o facem? Se bâlbâi întorcându-și capul spre geam pentru a își ascunde jena.

         -Aaa... Începu să se bâlbâie luat prin surprindere. Tara...oftă. Da, ai dreptate. Nu-i normal. Se concentră încruntat asupra drumului.

        -Atunci?

       -Normal, oamenii sunt împreună când fac asta dar...nu apucă să termine că i-am luat cuvintele din gură.

       -Eu nu vreau asta! Am tresărit privindu-l brusc.

   Chiar nu voiam. Sunt multe motive pentru care nu vreau, dar nu am de gând să mă gândesc la ele acum, e prea importantă conversația noastră.

       -Asta doream să spun. O relație ar fi prea complicată pentru tine și nu o spun în sensul rău, Tara. Asta e ceva perea complicat la care nici eu nu m-am subjugat până acum și nu vreau să o fac...momentan. Într-o relație trebuie să pui iubire, de ambele părți, iar eu nu cred că tu mă iubești, am dreptate? M-a întrebat fără ca măcar să mă privească, sau să clipească. Și am rămas pe gânduri.

          - Ai...am șoptit. Nu știam dacă ce spun eu acum îl poate afecta și nu știam cum pot afla. Normal nu ar trebui, însă cum crezusem și cu minciuna despre faptul că mă întâlnesc cu un băiat că nu-l va afecta, sau cel puțin nu atât de mult, o făcuse și este posibil ca și asta să-l afecteze.

     -Bine. A răspuns.

     - Dar tu, Kevin? Am tresărit când mi-am dat seama ce am spus și l-am privit șocată.

     -Eu? M-a privit cu ochi mari. Normal. Și uite din nou scânteia aceea ce înota prin verdele ochilor săi. De data asta mai strălucitoare și mai intensă. L-am privit încruntată. Am rămas ceva timp așa, privindu-l confuză cum conduce, apoi am oftat și mi-am întors privirea spre geam refuzând să mă gândesc la ce tocmai a scos pe gură. Oare fumase ceva?

    
       -Hai. Am coborât din mașină și am privit încruntată locul din fața mea.

       -În parc? L-am întrebat.

    A zâmbit însuflețit și a luat de pe banheta din spate o plasă pe care nici măcar n-o observasem. Ce naiba să mai observ când ochii mei sunt aproape mereu pe el?

       -Da. Ia astea. Mi-a întins o pereche de mănuși groase și una pentru el.

      Mi-am pus mănușile încruntată și am ridicat din umeri urmărindu-l în parc. S-a oprit lângă o bancă și a început să scoată pe rând lucrurile ce se aflau în plasă.

       -Deci? Ce crezi că vom face? A arătat spre ele. Niște pălări, fulare și eșarfe, nasturi, morcovi, ochelari...

        Am ridicat din umeri încruntându-mă.

       -Ne deghizăm și dăm spargere într-un magazin? Am zâmbit spre el apucând o pălărie și punând-o în cap.

       -Nu. A râs. Facem oameni de zăpadă. Drăguț nu? M-am gândit că ți-ar place. Vrei?