War in love

Capitolul 12

          Întotdeauna James a fost persoana care se poate controla cel mai bine. Rareori l-am văzut nervos, insă acum era de nerecunoscut. Părea ieșit din minți, iar eu nu-l pot învinui. Acest bărbat, pe care în acest moment îl disprețuiesc, i-a omorât singura fiica pe care o avea. Singura legătură care îl mai lega de soția sa decedată. Știu că a iubit-o mult pe Madeline, perechea sa. A fost distrus, luni de zile a fost îngropat într-o durere profundă, iar Betty căzuse în abis la fel ca el. Vazand-o așa, l-a făcut să-și revină și să aibă grijă de rodul iubirii lor care a înflorit. Acum a pierdut acel rod și tot ce avea mai scump. Mi se rupea sufletul când mă gândeam cât de dură e viața și cât de mult a suferit acest om care pare ca o stană de piatra pe care cu greu o poți doborî, însă Dylan a făcut asta, iar în acest moment îl vreau mort.

        Mă simt vinovată că am putut iubi din tot sufletul un asemenea om. Un om care avea doar obsesie în cap și-n inimă.

          Începând din acest moment, iubirea nu mai exista pentru mine. Este un sentiment ce aduce doar durere. Iubirea te distruge. Voi trăi în singurătate, dar mă pot asigura că nu o să mai simt durerea iubirii care te sfâșie. De acum încolo o să am o inima de piatră și nu o să mai pun suflet pentru nimeni.

         Oamenii nu merită.

         Poate mi-a fost predestinat ca iubirea să mă distrugă și să nu o mai simt vreodată. Poate chiar am fost blestemata.

         Lacrimile încă mi se prelingeau abundent pe față. James îl tot lovea pe Dylan, chiar daca acesta încerca să-l doboare pe James, șansele sunt minime. Puterea și nervozitatea combinate în sistemul lui îl făceau nemilos și nimeni nu ar putea să-l oprească. Îmi curpind lănțișorul de la gat în mână. Cuprind cheia ce atârna pe el și o strâng cu putere în palmă. Durea. Cheia îmi înțepa pielea, dar simțeam că e singura soluție care îmi mai poate liniști durerea sufletească. Poate suferință fizică o frânge pe cea interioară.

          Îmi desfac palma, iar câteva firicele de sânge îmi curg din palmă. Un sânge negru mi se prelingea ușor pe palma căzând într-un final, pe pământ. Realizez că și spinii trandafirilor încă îmi împingeau pielea, formând acele firicele subțiri de sânge pe brațul meu.

         Am greșit. Durerea fizică nu o ameliorează pe cea sufletească. Doar o amplifică și mai tare.

          Când Harry își dă seama că bătaia zdravănă pe care a primit-o Dylan e suficientă, intervine intre cei doi. Îl împinge ușor în piept pe James. Dylan e deja căzut pe pământ fără nici măcar o forța de a se ridica.

          - Lasă-mă! O să-l omor! Țipă James disperat. Tonul vocii sale era uimitor de demonic.

           - Nu acum! Nu aici! Țipă Harry la el, trezindu-l la realitate.

          James pare să-și mai revină. Își întoarce privirea spre mine. Nu observ când ajunge lang corpul meu și mi-l cuprinde intr-o îmbrățișare strânsă.

           - Îmi pare rău, James! E numai vina mea. E-eu...

         Nu pot să continui fraza pe care voiam să o termin, fiindcă lacrimile mă năpădesc mai rău ca niciodată. Simțeam cum mi se sfâșie sufletul când vedeam lacrimile ce nu voiau să cadă din ochii albaștri ai lui James. Acum nu mai păreau un ocean frumos. Arătau că unul tulburat și plin de suferință.

          - Shh! Nu e vina ta. Nu ai nicio vină! Mă bucur că ești bine.

          Șoapta sa ce mi s-a lipit de ureche, mi-a făcut pielea de găină. Puteam simți sinceritate in cuvintele sale rupte.