ORFANII Vol. 1 Blestemul Renașterii

6. D... Începutul Terorii

E cineva acolo?

Glasul lui Dax e mai serios decât de obicei, semn că încă nu şi-a revenit.

- A închis! Alice răsuflă de parcă scăpase de la spânzurătoare. Deschide nenorocirea asta până când nu vine Dax după mine, părea enervat.

Interfonul din camera mea bipăi silenţios şi am fugit să îi deschid repede.

- Bun. Acum trebuie să mai fac ceva? Vreo rugăciune sau ofrandă?

Am început iar să râd.

- Taci şi vino încoace, Alice. Poţi să intri în casă, mă găseşti la etajul 3, ultima uşă de pe dreapta. Te sfătuiesc să eviţi etajul 2, dacă nu vrei să dai iar peste Dax. Nu e în toane bune azi.

- Iisuse, aveţi fiecare câte un etaj? Eu împart o cameră amărâtă cu soră-mea şi voi aveţi câte un etaj de fiecare?! Jur că o să am multe de spus când ajung în faţa Sfântului Petru.

Am continuat să râd până când i-am văzut maşina intrând în curte.

- Paznicii voştri ori dorm la datorie, ori sunt puşi acolo degeaba. Tocmai am trecut pe lângă ei şi nu m-a băgat nimeni în seamă.

- Îţi garantez că te-au interceptat, dar au văzut că deschiderea porţii a fost făcută de la mine din cameră, aşa că nu au intervenit.

Se auzi un sunet ciudat, ca şi cum şi-ar fi plescăit buzele. Ştiu că mă ia peste picior, dar tot mă face să râd.

- La naiba, rabla mea de maşină arată ca un gunoi în curtea asta. Parcă la distanţă considerabilă de Lamborghiniul lui Dax, apoi coborî.

- Taci şi urcă... ce naibii ţi-ai făcut la păr? M-am lipit mai bine de fereastră, apoi am ieşit pe balcon, ca să mă asigur că văd bine de la distanţa asta. Aia e căciulă?

Alice îşi ridică privirea, căutându-mă, şi când mă observă, păru să îmi zâmbească şi da, am avut dreptate. Îşi flutură părul pe spate.

- Nu îmi spune că nu ştii că eu îmi schimb constant culoarea la păr?

Apoi îmi închise telefonul şi am aşteptat până când ajunse la mine în cameră, proces mai rapid decât m-am aşteptat.

Intră şi îşi dădu iar părul pe spate, ca o divă. Acum arată mult mai bine decât azi-dimineaţă, şi-a refăcut machiajul şi nu mai e trei sferturi adormită, doar că...

- Roz?! am exclamat eu, holbându-mă la ea.

Începu să râdă, apoi îşi plimbă privirea prin camera mea.

- Dumnezeule! Asta numeşti tu dormitor? E un apartament!

Am lăsat-o să îşi facă de cap şi să analizeze totul, simţindu-mă oarecum ciudat din mai multe motive. E prima dată când îmi aduc un prieten acasă, sau când cineva vine să mă viziteze, pentru că nu am invitat-o eu pe Alice acum. Şi în al doilea rând, ea se comportă de parcă toate lucrurile astea sunt ale mele, ceea ce nu e deloc adevărat, sunt ale celor care m-au adoptat.

- Totul e mega-super, dar culorile astea mă deprimă.

Am ridicat din umeri.

- Pe mine nu. Mă regăsesc în combinaţia asta.

Alice ridică o sprânceană spre mine.

- Negru, alb şi gri?! Haide, nu eşti chiar atât de posomorâtă. Am început să râd şi am privit-o pe ea, o combinaţie trăsnită de culori, mai ales acum cu părul ăla roz deschis. Poarta blugi vişinii şi un tricou galben, iar în picioare are tenişi cu toate culorile curcubeului. Arată ca şi cum un unicorn mi-a pătruns în cameră. Aici absolut totul e decorat în negru, gri şi alb, a fost dorinţa mea, după ce în vechea camera mi-au tot băgat culori pe gât în speranţa că mă vor înveseli, deşi nu am fost niciodată o persoană colorată. Nu pot să o contrazic pe Alice, părinţii mei adoptivi nu s-au uitat la bani - ca de obicei - şi mi-au transformat noua cameră în visul oricărui adolescent.