ORFANII Vol. 1 Blestemul Renașterii

2. Mesagerul Întunericului

Am ieşit de la ora de biologie cu zâmbetul pe buze. Am luat nota 10 la prezentarea proiectului, aşa că a meritat noaptea albă de studiu despre ţesuturi, chiar dacă mă simt tot mai obosită şi abia aştept ca ziua asta să se termine. După prânz am o oră liberă, aşa că o să îmi pot face tema la spaniolă, pe care am neglijat-o aseară şi tot weekend-ul.

Din obişnuiță, tind să dau vina pe boală şi pe inima mea terminată, de fiecare dată când simt puţină oboseală, uitând că acum am în piept un organ perfect funcţional şi foarte sănătos. E luni, sunt adolescentă şi elevă, aşa că ar fi ciudat să fiu plină de viaţă. Privind în jurul meu, majoritatea sunt ori aproape adormiţi, ori bosumflaţi şi cu chef de chiulit.

Pentru prima dată, mă simt un elev normal. Eram în clasa a doua când am aflat de boală, aşa că nu am reuşit să gust foarte mult din experienţa asta înainte să devină un chin continuu.

- Bună!

Atenţia mi-a fost atrasă de fată de lângă mine, proprietara dulapului de lângă al meu. Mi-am lăsat cartea şi am zâmbit scurt.

- Hei!

- Tu eşti Dakota Welron, nu?

Grozav!

- Mhm, am îngânat repede, scoţându-mi cartea de spaniolă cât de repede am putut. Am auzit-o pe tipă chicotind, dar nu m-am uitat la ea. Am de gând să mă apuc de temă la masa de prânz.

- Scuze, ştiu că ai tendinţa să te fereşti de noi după toate discuţiile ce au fost pe aici, dar îţi promit că nu încerc să aflu vreo informaţie picantă. Voiam doar să te felicit pentru proiectul de la biologie. Pe mine m-au nenorocit ţesuturile alea embrionale, niciodată nu am reuşit să înţeleg mitoza.

Simţind că nu e un grad serios de pericol, mi-am permis să o privesc mai atent, a fost în clasă cu mine, mai devreme. De asemenea, cred că suntem colege la majoritatea cursurilor.

- Alice, nu? M-am asigurat eu, sperând să nu o confund. Ea îmi confirmă cu un zâmbet enorm. Chiar enorm, dar nu arată ciudat, având în vedere că are părul verde și lentile de contact violet.

- Dap. M-ai reţinut după reprezentaţia de mai devreme, nu? Aducându-mi aminte, am început să râd. Ea a fost înaintea mea, aşa că nu am fost foarte concentrată la altceva în afară de propriile emoţii, dar clasa râdea în hohote când Alice a ieşit să îşi prezinte proiectul. Pentru că nu a reuşit să lege două fraze pe hârtie, şi-a prezentat lucrarea mai mult gesticulând cu mâinile. Până şi profesorul a râs, chiar dacă apoi i-a dat 5.

- Recunosc că a fost o durere de cap şi pentru mine, aveam să îmi pierd minţile dacă profesorul mă punea să repet ceva. Ea râse şi îşi scoase cartea de matematică.

- Crede-mă, eram sigură că o să îmi dea 2. Cred că proiectul meu i-a plăcut cel mai mult, nu l-am văzut râzând la voi.

De data asta am râs şi eu, iar apoi m-am trezind îndreptându-mă alături de Alice spre cantină. E cea mai lungă discuţie pe care o am cu cineva de când am început şcoala şi nu fug de ea pentru că nu a deschis discuţia transplantului... deocamdată.

Ne-am aşezat la coadă, iar Alice începu să se laude că temă de la matematică i-a ieşit chiar exemplar. Cursul ăsta nu îl avem împreună şi e ceva la care eu nu excelez prea bine.

- Dacă mă ajuţi să înţeleg cum stă treaba cu nenorocitele astea de molecule, eu te ajut să înţelegi cifrele.

- S-a făcut! Am râs eu, simţindu-mă ciudat de relaxată. Doar să fiu sigură, am analizat mulţimea. Nimeni nu mă mai priveşte cu interesul sufocant de la început, mai sunt câteva priviri curioase, dar le pot face faţă.