Troubled

unu

Melanie.

"Mama, doar nu vorbesti serios! Chiar o sa deschizi usile si o sa lasi niste straini sa stea in casa noastra? Nu e ca si cum le dai un pat si o masa, de unde stii ca nu sunt criminali?"

Imi tin capul in maini si imi trec degetele prin parul meu castaniu, ceva ce fac mai mereu cand sunt stresata. Nu-mi vine sa cred cat poate fi de iresponsabila in legatura cu asta. Nici macar nu le pasa de ce cred eu despre asta.

"Ti-am mai spus ca noi ne gandisem la asta de mai mult timp. Ai spus ca nu ai nimic impotriva." Mama mea zambeste in ciuda atitudinii mele, aratand cat de mult sustine decizia ei si a tatalui meu. Deschide o sticla de sapun si il pune in chiuveta inainte de a da drumul la robinet.

Imi amintesc prima data cand au pomenit de Proiectul Disciplinar. De fapt, obisnuiam sa urmaresc emisiunea la televizor tot timpul, cand nu eram ocupata cu treburi sau teme. Parintii mei au fost asa de onorati cand au fost votati pentru a participa la emisiune. Eu, pe de alta parte, nu am fost deloc incantata. Parintii mei sunt stricti, da, si asta mi-a facut viata sociala sa scada extraordinar de mult, dar chiar este necesar sa o dea la televizor, ca sa vada tot poporul?

"Mda, pai... Nu credeam ca voi chiar vorbiti serios!" Nu am cuvinte si sunt constienta ca argumentele mele nu au nici o valoare in acest caz.

"Bine Melanie, gata. Doar dramatizezi. Nu putem sa facem nimic in legatura cu asta acum, e deja facut. Deja am semnat hartiile si-"

"Poti macar sa-mi spui cat timp vor sta, ca sa stiu cate chestii trebuie sa ascund?" Ii dau una dintre farfuriile murdare si o scufunda in apa inainte de a sterge resturile ramase.

"Uh, opreste-te. Nu stii niciodata, ati putea deveni prieteni buni," spune ea in timp ce sterge vasele cu un prosop. "Vor fi aici in cateva zile si vor sta cam sase luni, si nu vreau sa mai aud nimic pesimist in legatura cu asta."

"Sase luni? Mama, nu esti in toate mintile! Ma opresc brusc si opresc robinetul. Nu are nici cea mai vaga idee cine sunt acesti... acesti delincventi! Furia incepe sa mi se ridice in piept, si imi usuc mainile inainte de a ma indrepta sus pe scari, lasandu-mi treaba neterminata.

"Melanie, am spus ca nu mai vreau sa aud nimic despre asta! Acum vino inapoi aici, domnisoara!" O ignor si continui sa merg. "Oh, stai sa vezi cand o sa-i spun tatalui tau despre asta! Stiu al naibii de bine ca nu vei folosi acelasi ton cu el," continua sa strige din bucatarie iar actiunile mele incetinesc pana cand ma opresc. Daca nu-mi termin treaba iar el afla, sunt moarta. Stiu ca are intentii bune, dar poate fi foarte greu sa ma inteleg cu el daca fac vreo greseala. A facut armata, ceea ce explica de ce vrea ca eu sa dau tot ce am, cu efort 120%. Fizic e retras, dar nu mental.

Suspin inainte de a ma intoarce in pozitia mea anterioara. In timp ce fac curat, nu pot sa nu ma gandesc la strainii care vor sosi. Ce au facut ca sa-si determine parintii sa-i trimita la jumatate de glob distanta de casa in casa unor straini, asteptandu-se sa-si schimbe atitudinea? Ce s-ar intampla daca nu se schimba deloc si toate aceste sase luni sunt o pierdere de timp?

***

Orbecai orbeste prin jur ca sa opresc alarma stridenta. Degetele mele o gasesc in sfarsit, si lovesc cu pumnul de mai multe ori pe partea de sus a ceasului pana cand camera este inundata de liniste. Cu un ochi deschis, citesc numerele care lumineaza rosu intens.

5:18

Cacat.

Picioarele mele ating podeaua si alerg prin jur ca sa-mi gasesc niste blugi si un tricou. Cu o periuta de dinti in gura, fug jos pe scari si incerc sa fac mai multe lucruri in acelasi timp: sa-mi curat dintii si sa-mi trag cizmele in picioare.