Gânduri fără glas

Camere întunecate

     Te privesc din celălalt capăt al camerei.
     O blondă drăguță stă agățată la brațul tău. Părul lung i se revarsă pe spatele gol, iar zâmbetul ei pare că luminează întreaga încăpere.
     Cu toate astea, tu te uiți la mine. Și nu e privirea aceea îndurerată și plină de dor pe care mi-aș fi dorit s-o văd. Nu. Este o privire vicleană, fără urmă de afecțiune, însoțită de un zâmbet în colțul gurii, de care te folosești doar atunci când vrei să obții ceva. 
     Și știu ce vrei. Și detest partea aia din mine care îți împărtășește dorința.  Pentru că eram prea geloasă și nesigură ca să rămâi cu mine, dar eram distractivă.
     Și ne uitam unul la altul din parțile opuse ale camerei. Și in interiorul meu se ducea o luptă între dorință și moralitate. Și când m-am uitat la ea, acea luptă a luat sfârșit. Pentru că dacă aș fi dat curs impulsului de a pleca cu tine într-o cameră întunecată, singuri, te-ai fi gândit că sunt atât de pierdută în tine, încât îți permit să faci ce vrei din mine. Pentru că nu m-aș fi deosebit în niciun fel de fetele care îți plac ție.
     Te urăsc. Crede-mă, te urăsc. Dar o parte din mine suspină după tine, și câteodată reușește să mă controleze. E masochistă. Pentru că de fiecare dată când ne-am văzut după ce te-ai despărțit de mine, mă făceai să mă simt de parcă nimic nu s-ar fi schimbat între noi. Și apoi mă lăsai să plâng în hohote de una singură.
     M-am ridicat de pe scaun și, trecând prin fața lui, mi-am luat paltonul și am părăsit conacul, fără să mai privesc în urmă.