War in love

Capitolul 9

         Vrea să-mi arate de ce simt aceste lovituri care mă impung, insa sunt prea orgolioasa să recunosc acest lucru pentru sine.

        Din nou simt asta. De ce? Frica. Iar mi-e teamă, dar nu știu de ce. Faptul că cineva poate ieși în orice moment și să-l vadă? Că sunt îngropată până în gât de probleme sau că persoana care îmi trezește convulsii mai rău ca propriul iubit este din ce in ce mai aproape de mine. Simt că nu mai ajunge odată. Parcă merge cu incetinitorul.

               Dar iată-l.

             Mașina parchează fix in fața mea pe lateral. Negrul extravagant mă orbește, iar calitatea mașinii sale este una mai mare decât orice alt autovehicul pe care l-am văzut până acum. Însă ceea ce mă lasă cu gândurile plutind în aer este persoana care coboară mai repede ca un fulger din mașină.

           - Iubito, ce ai pățit? Mă întreabă in timp ce imi curpinde obrajii intre palmele sale mari și fine.

          Rămân împietrită la auzul apelativului pe care tocmai mi l-a adresat. Nu știu dacă în inima mea țopăi de fericire sau in minte mă enervează acest lucru. Prefer sa las mintea deoparte momentan și să-mi ascult inima ce face cercuri de fericire. Doar iubitul meu îmi putea zice așa, dar acest cuvânt scos din gura lui cu atât de multă pasiune și îngrijorare m-a înmuiat și mai mult decât eram deja.

            Eram speriata, din nou. Nu de el. De ceea ce simt că vreau sa fac, dar nu-mi permit. Mi-era teama de reacțiile pe care le am in preajma lui.

              Fără să-mi dau seama, lacrimile mi-au invadat fața fara sa le dau voie. Nu vreau sa plâng sub privirile lui, dar pur și simplu mă liniștește și nu pot să mă opresc. Ghionturile alea pe care le urăsc deja îmi provoacă dureri in stomac pe care nu reușesc să le opresc.

            Nu spun nimic. Harry îmi cuprinde mâna și mă trage pe partea cealaltă a mașinii, deschizând portiera. Am intrat în mașină și am aștept cuminte până a traversat spre locul lui, intrând și el alaturi de mine. Se uita la mine pentru o secunda, iar apoi pornește masina, fiind conștient de pericolul care e daca va fi prins sau macar văzut de cineva aici.

              Mergea cu o viteza orbitoare pe strada. Mașinile care mergeau cu o viteză calculată se vedeau ca niste puncte când Harry trecea pe lângă ele.

             - Vrei sa mergi undeva? Mă întreabă el.

              Ii simt privirea analizandu-ma. Mă incomodează.

             - Nu, îi răspund eu sincer.

           Nu spune nimic, insa continua să meargă. Tăcerea era apăsătoare. Doar oftatul meu se mai auzea din când în când.

        După încă cincisprezece minute unde tăcerea a persistat Harry a parcat în fata a ceva. Nu știu exact cum pot numi acest loc, dar eram pietrificată.

            Eram uimită.

          Erau case de jur împrejur, insa în locul unde trebuia să fie o casa nu exista. In loc de o construcție specifica unei case era o gradina. O gradina mirifica care m-a amuțit. Printre atâtea case frumos construite, micuțe, de moda veche se afla aceasta gradina care umplea locul cu fericire. Chiar părea un loc care emana bucurie, una nemărginită, neputând fi exprimată în cuvinte, presupun. Doar asta simțeam.

           Deodată, dorința de a coborî și a sta in mijlocul grădinii frumos înflorite și îngrijite m-a curpins ca un val de aventura pe care rar îl simt. Deschid portiera și ies repede. Îl aud pe Harry in urma mea, insa acum nu-i acord importanta. Mă interesează aceasta frumoasa gradina care mi-a stârnit fericire pură de la prima vedere.