Ajută-mă să trăiesc!

Capitolul 46

             Mi-am tras mâna și l-am împins din nou într-o parte și am privit pe gaura cheii. Monstrul și blonda lui nu se mai vedeau, erau întinși pe canapea făcând...ce făceau. Canapeaua fiind cu fața în partea opusă nu putea să-i vadă, deci ce însemna că nici ei nu ne vedeau. 
       
      L-am împins mai mult pe Kevin și am deschis ușor ușa. Kevin se încruntă la  mine neînțelegător. Am ieșit ușor pe ușă cu ochii ațintiți spre canapea, i-am facut sen lui Kevin să vină însă acesta păru și mai confuz, l-am prins de mână și l-am tras ușor nervoasă după mine, ne-am strecurat împreună după colț și am mai privi odată spre canapea să fiu sigură că monstrul nu ne zărise. Kevin se îndreptă cu pași fragili astfel încât să nu scârție podeaua și dădu să deschidă ușa. Când l-am zărit mai mult sărit decât să mearg și m-am repezit spre urechea lui.

         -Scârțâie. I-am șoptit ușor privindu-l temătoare.

     Dacă Kevin deschidea ușa monstrul ar fi auzit și probabil ne-ar fi văzut, poate nu când ieșiam dar când s-ar fi uitat afară ar fi fost imposibil sã nu ne zărească. Și ce naiba facem acum? Unde să mergem? Singurul loc în care puteam să-l duc era camera mea. Dar cum naiba să-l duc acolo când camera mea e așa....diferită de oriceare altă cameră? Am stat și m-am gândit câteva clipe. Pe ușa de la intrare chiar nu puteam ieși....am oftat învinsă și i-am făcut sem spre scări. Am murcat pășind pe vârfuri astfel podeaua nu prea scârțâise deloc. Am luat-o agale pe holul lung spre camera din capăt. Kevin m-a urmărit tăcut probabil simțindu-mi agitarea. Am urcat scările spre pod și am ajuns în dreptul ușii. Am prins clanța în mână gânditoare. Va râde? Fa fi scârbit mai mult decât poate e deja de mine? O va lua la fugă mâncând pământul?

          -Ești bine? M-a întrebat încet.

         - N-am...mai adus pe nimeni aici. Am oftat lipindu-mi fruntea de lemnul rece al ușii. Nu-i ceea ce te aștepți...nu-i deloc ceea ce te așteplți. I-am simțit brațele înconjurându-mi talia și strângându-mă protector.

         -Nu contează. Chiar nu-mi pasă. A șoptit în urechea mea.

         Am oftat apăsând pe clanță și am intrat înnăuntru. Camera mea se deschise în fața privirilor noastre și am oftat pășind înnăuntru și lăsându-l în prag. Mă simțeam și jenată pentru felul încare care arată camera asta, prăfuită, mirosind a aer închis, întunecată fiindcă fereastra murdară nu permitea să intre cine știe ce lumină mai ales că afară era și înorat afară. Probabil nu se compara cu nicio cameră în care fusese el, cu sigurantă nicio cameră de fată în care intrase el nu era un pod și nu aveau patul o saltea veche trântită pe jos. Acum realizez că poate nu ar fi trebuit să îl aduc aici și chiar nu ar fi trebuit s-o fac. Am auzit ușa închizându-se, sincer, dacă a plecat nu m-aș fi supărat fiindcă nu aș avea niciun drept s-o fac. Am tresărit brusc când mâna i se așeză pe umărul meu solidar, m-am întors ferindu-mă de mâna sa și l-am privit încordată așteptând sã-mi spună cât de oribilă este camera asta și porbabil să mã ia la întrebări dar n-a spus nimic.

       -Ai cumva ceva bandaje să putem îngrijii loviturile astea? A întrebat făcând semn spre fața mea.

       Deci ocolea subiectul....poate e mai bine așa, nu știu ce ce aș fi putut să-i spun despre asta, probabil aș fi mințit ceva la nimereală.

      Am scuturat din cap și m-am lăsat să cad pe salteaua din care se ridică câțiva norișori de praf la contact cu trupul meu nu prea greu. Își înconjură trupul cu brațele simțind fiorii reci provocați de temperatura scăzută din cameră, jos fusese cald, acolo era în permanență cald, aici sus era doar frig...zi și noapte. Suflă în aer și surâse amar privind aburii dispărând în aer. El o privi inexpresiv apoi se așeză pe marginea saltelei privind în gol.