Psychologist - H.S.

Chapter 2

- Intrați! îl poftesc în cabinet.
- Nu am știut că dumneavoastră sunteți "medicul genial care îmi va vindeca psihicul". spune, mimând ghilimelele din degete.
- Dr. Albert Muller a spus asta?
- Desigur! E prietenul meu, ajută pe toată lumea, dar când e vorba de mine, vrea să iasă la pensie! spune ofticat într-un fel.
Iau foile cu profilul domnului Styles și le citesc.
- Aici nu scrie nimic care să necesite consiliere, deci? Ce s-a întâmplat?
- Probabil că Muller nu a vrut să vă detalieze nimic. spune.
- Luați loc, domnule Styles! îi fac semn și se așează pe canapea. Ma așez pe fotoliul meu, în fața lui. Vă ascult.
- Acum doi ani... începe și se oprește.
- Vă rog, nu vă sfiiți de mine. Ne cunoaștem doar. îi zâmbesc, încurajându-l.
- Acum doi ani și 6 luni soția mea a murit.
- Îmi puteți spune cum s-a întâmplat? îl întreb calm. Se uită în ochii mei. Văd cât de deschis este și câtă suferință poartă în suflet. Dacă nu puteți, nu este nicio problemă.
- Ba da... Părinții ei au murit, iar ea nu a suportat și am găsit-o în apartamentul nostru spânzurată de tavan. povestește cu seninătate. Mi se face pielea de găină și nu vreau să îmi imaginez asta.
- Îmi pare rău să aud asta...
- Știți ce mă doare cel mai tare? mă întreabă atât de liniștit. De obicei, oamenii sau copiii care vin la mine sunt agitați.
- Faptul că v-a lăsat singur? îi răspund și el se uită cu durere.
- Da... a fost atât de egoistă...
- Nu trebuie să o criticați. Da, suicidul este un fapt egoist, ține de dorințele tale, de probleme tale, fără a te interesa de sentimentele celorlalți.
- Cum a putut face asta?
- Domnule Styles, trebuie să înțelegeți măcar motivul pentru care a făcut asta.
- Dar eram lângă ea. Eram cu ea. O iubeam mai mult decât orice. lacrimile îi curg pe obraji. Își șterge repede obrajii.
- E în regulă să plângem. Vă rog!
- Vreau să nu mă mai gândesc la ea. Vreau să uit ultimii 4 ani din viața mea. Vreau să am iar grijă numai de avocatura mea. Să fiu sigur pe ceea ce fac și să nu-mi mai fie frică să apăr lumea.
- Sunteți avocat? îl întreb surprinsă.
- Da...
- Aveți 30 de ani. Și eu 28.
- Atât de tânără? zâmbește și își șterge obrajii.
- Tânără? Toate fetele de aici sunt tinere, eu nu.
Ne uităm unul la celălat. Zâmbim. Are probleme... mari. Și-a pierdut încrederea în el, dar nu arată asta tuturor. Mă uit în ochii lui calzi. E atât de calm. Tresar când sună telefonul.
- Mă scuzați! mă sună Jamie, îi închid.
- Dacă doriți, răspundeți.
- Nu, e în regulă, poate aștepta. sună ceasul, au trecut două ore. Când mai puteți veni? îl întreb și el se ridică.
- În seara asta , mi-ați face o mare plăcere dacă ați lua cina cu mine. spune și zâmbește.
- Nu obișnuiesc să fac asta cu pacienții mei. râd.
- Vă rog, ne-am cunoscut înainte. zâmbește.
- Bine. Puntem lua cina ca între prieteni. Poate așa puteți să continuați să îmi spuneți despre dumneavoastră.
- Vă iau la 17.
- Perfect! zâmbesc.
- La revedere! spune și pleacă.
De 4 ani de când sunt psiholog nu am ieșit cu niciun pacient. O să fie bine. Nici măcar nu știe unde locuiesc. Bărbatul acesta îmi transmite niște emoții pe care nu le-am mai simțit de foarte mult timp.
Ies din birou și Gracie râde ciudat la mine. Allyson i se alătură.
- Ce aveți? le întreb când trec pe lângă ele.
- Șefa, cine e bărbatul acela? Harold Styles?
- Un bărbat? le răspund ironic. Oftează amândouă. Ce aveți?
- Să știți că ne-a cerut adresa dumneavoastră. zâmbește cu subînțeles Allyson.
- Și i-am dat-o. continuă Gracie.
- Bine. Eu plec. E vineri, cred ca e cazul să închidem mai devreme din moment ce nu mai avem nicio programare.
- Am înțeles! La revedere!
Plec, mă urc în mașină, ajung acasă. Derek fuge spre mine. Îl iau în brațe și începe să toarcă. Sunt fericită că îl am. Are 2 ani, este puiul pisicii mamei mele. Dar Fluffy a murit și a mai rămas numai Derek. E negru și are ochii albaștri.
E 16:30. Îmi iau pantaloni negri office, o cămașă galbenă și sacoul negru. Mă încalț cu Stiletto galbeni, îmi desfac părul și îl las lung pe spate. Îmi las ochelarii acasă, sunt numai de citit pe calculator. Îi mai pun mâncare lui Derek, cu toate că mai are. Apartamentul meu e atât de pustiu. Mă simt atât de singură. Nu am făcut alegerea bună când mi-am cumpărat apartamentul acesta imens cu living foarte mare și cu etaj. E foarte frumos, dar nu pentru o persoană singură. Tresar când aud soneria.
- Bună seara! mă salută Harold.
- Intrați! îl poftesc înăuntru până îmi iau paltonul pe mine.
- Aveți un apartament foarte frumos. îmi spune și zâmbesc.
- Prea mare. ridic din umeri.
Derek apare miorlăind.
- Aveți o pisică! spune râzând. Se apleacă și îl mângâie. Pisoiul se dă pe lângă picioarele lui.
- Îl cheamă Derek. E singurul meu suflet cu care îmi petrec timpul liber.
- Ei, bine, acum mai sunt și eu. îmi întinde mâna și eu o prind. Să mergem!
Coborâm și plecăm. Ajungem la Claire's, unul dintre cele mai scumpe restaurante. Și preferatul meu pentru congrese și întruniri. Ne așezăm la masă și îmi sună telefonul. Jamie. O, nu! Am uitat complet de Jamie!
- Mă scuzați o secundă?
- Sigur! spune și eu ies afară. Mi-am uitat haina și e foarte frig.
- Sophi! Hei, vin să te iau!
- Jamie, iartă-mă, am uitat să te anunț! Nu putem lua cina în seara asta, am o întâlnire și nu pot să amân.
- Întâlnire?
- Da. Nu în sensul acela. Un prieten și atât.
- Ok. Îmi pare rău că nu am venit la prânz...
- Am înțeles. Nu e nevoie să îți ceri scuze. Pa, Jamie! îi spun și închid.
- "Un prieten și atât". simt haina pe umerii mei și aud vocea lui Harold care zâmbește foarte amuzat.
- Da, este prietenul meu cel mai bun. Trebuia să mă văd cu el, dar am uitat să îl anunț că am planuri.
- Nu trebuie să îmi explicați nimic.
- Haideți să intrăm, domnule Harold.
- Haide să ne vorbim cum se cuvine. Avem vârste foarte apropiate.
- Ai dreptate. îi spun și intrăm.
Bineînțeles că mănânc fructe de mare, ca în fiecare seară. Beau vin roșu demidulce, preferatul meu.
- Deci, Harold, vrei să continui povestea ta? îl întreb și el se uită fix în ochii mei.
- Te rog, Sophia, spune-mi Harry. Harold nu mi-a mai spus nimeni de când a murit mama.
- Ok, Harry.
- Nu aș vrea să stric seara asta.
- O lăsam așa atunci?
- Așa e perfect! spune. Întinde paharul de vin. Pentru?
- Pentru viitor. îl ridic și eu pe al meu și ciocnim.
Râdem. Mă simt liniștită și bine dispusă. Îmi place Harry. E un om bun.
Este ceasul 20:30. Plătește el, nici nu vrea să stăm la discuții. Cred că am întrecut măsura cu vinul. Nu mai mergem cu mașina pentru că și el a băut și nu stau departe de Claire's.
- I-am zis atunci că nu vreau să îl apăr pentru că a omorât un cal! îmi spune și râdem amândoi.
- Pentru un cal?! Eu îl băgăm în pușcărie direct! spun și gestionez.
- Ce bine că nu ești avocată! spune și râdem iar, până ajungem acasă.
Intrăm și mă dezbrac de palton, mă descălț.
- Nu intri? îl întreb.
- E târziu, nu vreau să te deranjez.
- Ok. îi răspund și îi văd dezamăgirea în privire. La fel se vede și a mea.
- Noapte bună!
- Noapte bună! îi spun și pleacă.
Mă uit în apartament. E gol. E gol. E gol. Sunt iar singură. Deschid ușa și îl văd pe Harry cu degetul apăsat pe sonerie.
- Nu vreau să pleci!
- Nu vreau să plec!
Spunem amândoi. Zâmbim.