" Timpul nu este despre cât de repede zboară sau despre cât de mult ne plângem că nu-l avem. Când faci ceea ce te face să te simți împlinit, timpul devine prietenul tău. Te vei juca cu el și îi vei mulțumi că îți este prieten. Te va susține și te va...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Orașul se scurgea în întuneric. Gălăgia asurzitoare a claxoanelor și a acceleratului începeau să se îndepărteze încet, preluată parcă de o mână divină. Pentru prima oară, se auzeau pași. Picuri de apă se prelingeau încet pe fiecare fir de păr rebel, destinația finală fiind betonul umed și necirculat. Clădiri impozante și elegante își arătau valoarea prin înălțimea lor. Dintre toate, una era îmbrăcată în negru, în sticlă fumurie, fină, pregătită să ascundă orice imperfecțiune, orice pată, pe oricine.
Mai presus de toate, aceasta avea ceva în plus: un om care stătea pe marginea acoperișului, pregătit în orice moment să facă ceea ce își propusese. Aștepta un impuls, poate un vânt mai puternic care să îl împingă, să îi dea o motivație, însă nimic.
După un timp, închise ochii căutând printre amintiri acel ceva. Îi era greu. Tot ce vedea era doar întuneric. Avea un sentiment nestăpânit de frică obscură.
Deschise ochii și privii în depărtare; faruri și luminițe fugeau din nord către sud înecate în ceață și deznădejde. Norii negri îsi anunțau dorința de alăturare în luptă.
O lacrimă curgea încet pe obraz străbătând miile de striații fine și zecile de riduri proaspete. Ajunse în colțul gurii. Avea gust de sinceritate, dar și de resemnare. A mai gustat lacrimi până azi, însă aceasta avea ceva diferit, ceva unic.
Închise din nou ochii așteptând ca o imagine să se împrietenească cu momentul lui. Era momentul lui; era doar el și cu el, pe un acoperiș înalt, în ploaie, sub privirea norilor.
