Lasă -mă să te iubesc! #Finalizată

Capitolul 32

Hope

Ok, deci totul era foarte ciudat și s-a întâmplat foarte repede . Am plecat cu Ryan de la lac și m-am dus acasă , i-am spus mamei că ies in seara asta și că probabil o să ramân la Jennifer peste noapte așa că nu are rost să mă aștepte și apoi am plecat la Ryan .
Nici măcar când am ajuns la el și am intrat in casă nu imi dădeam seama ce naiba se întâmplă. Cum de m-am lăsat așa de ușor ? Pariul e pariu , dar totuși. Ah , am omis să spun că Ryan a avut un rânjet idiot pe față în tot acest timp , lucru care mă enerva , dar cumva imi și plăcea în același timp .
-Deci, ce vrei să facem ?
-Habar nu am ! E casa ta , a fost ideea ta !
-Ok, poate ne uităm la un film ?
Asta nu a fost o idee bună. Ne-am contrazis cam o jumate de oră cu privință la ce film să alegem până când m-am plictisit și am hotărât să urcăm la etaj . Știam deja care e dormitorul lui așa că m-am dus direct în direcția aceea . Am intrat iar el a venit in spatele meu . S-a aruncat pe pat și și-a pus mâinile sub cap . Eu am continuat să studiez camera . Era simplă și curată. Imi aduc aminte că prima dată în care am intrat aici am fost sigură că e o cameră de oaspeți deoarce nu are nimic care să îți arate că e personalizată. Acum pot doar să observ pe un raft o ramă cu o fotografie . Mă apropii de ea și văd un bărbat și o femeie . Ea ține în brațe un băiețel care nu poate fi mai mare de cinci ani . Nu arată ca pozele acelea false pe care le fac oamenii în care zâmbești doar ca să arate bine poza când tu de fapt nu ai nici un chef de așa ceva . Ei arată natural . Băiețelul se uită la femeie iar bărbatul are o mână în jurul ei și se uită la șotia lui și la băiețel. Toți râd de parcă ar fi un secret , o taină pe care doar ei o cunosc. Niciunul nu se uită spre obiectiv. Ai putea să spui că au fost surprinși într-un moment perfect , fără ca ei să aibe măcar habar .
Ryan apare în spatele meu fără să îmi dau seama . Se uită la mine cum iau rama in mână.
Știu deja răspunsul dar nu mă pot abține să nu intreb :
-Tu ești în poză?
El o ia din mâna mea și o analizează câteva clipe de parcă ar fi pentru prima dată în care o vede .
-Da, eu sunt .
-Esti apropiat de părinții tăi? Nu mi-ai vorbit niciodată despre ei.
El oftează și pune poza la loc .
- Nu suntem prea apropiați.
-Poza aceea arată altceva .
-Poza aceea a fost făcută de mult , bine ?
Spune asta pe un ton ceva mai dur și sunt curioasă de ce își schimbă starea de suflet când vorbește de familia sa .
-Sunt familia ta , ce poate fi mai important decât ei ?
-Acesta !
Arată spre poză.
-Acela a fost un moment din viața mea , un moment îndepărtat. Acum e doar o amintire, nimic nu o să mai fie la fel ca în ziua aceea. Totul s-a schimbat .
-Se poate dacă tu vrei .
Ii spun eu .
-Nu. Nu se poate .
-Și de unde stii tu asta ?
-Pentru că am o teorie legată de momentele din viața noastră. Eu cred că fiecare dintre noi își trăiește viața și apoi vine un moment, un moment definitoriu. Fie că e ceva bun , fie rău, din acel moment viața ta va merge doar pe axa dictată de acel moment .
-Ca un moment de impact?
-Da, așa ceva.
Se așează pe marginea patului . Il intreb :
-Deci, tu l-ai avut ? Momentul tău de impact ?
Se uită la mine preț de o clipă și îl văd ezitant dar apoi imi răspunde :
-Da. Da, l-am avut .
Pentru un moment am crezut că nu o să mai spună nimic dar a continuat :
-Momentul meu de impact a fost cu patru ani în urmă când mama mea a murit.
Inima mi se strânge când îi aud durerea din voce . Nu știam că mama lui a murit . De fapt dacă mă gândesc mai bine nu știu nimic despre el , dar imi doresc să aflu . Poate că ar fi cazul să tac dar nu mă pot abține să nu îl întreb:
- Ce s-a întâmplat?
Acum nu mai stă jos , e in picioare dar are umerii lăsați. Se uită la mine și pot să jur că ochii îi sclipesc când îmi spune :
-Eram acolo. A fost împușcată...chiar în fața mea .
M-am abținut impulsului de a-mi duce mână la gură. Ceea ce imi spunea el mi se părea ireal . O scenă dintr-un film dar era realitatea și el a trăit-o pe pielea lui . Doamne, a fost acolo . Nici măcar nu imi pot imagina așa ceva . Fac un pas spre el :
-Ryan...
- Nu spune că îți pare rău! Toată lumea spune asta , dar nimic nu se schimbă.
Clatin din cap .
-Nu am vrut să spun că îmi pare rău.
Se uită la mine surprins iar eu imi întind mână și îl prin de a lui . E încleștată în pumn de parcă ar fi gata să lovească pe cineva dar o desface incet și îi permite mâinii mele să o strângă pe a lui :
-Uneroi în viața se întâmplă unele lucruri ingrozitoare pe care nu le puteam schimba . Singurul lucru pe care îl puteam face e să le acceptăm și să mergem mai departe .
Mă trage ușor spre el până când trupurile noastre sunt unul lângă celălat . Mă uit în ochii lui iar el își apropie ușor capul de al meu până când mai sunt doar vreo 2 centimetrii între noi . Își întinde mâna și îmi mângâie obrazul apoi imi dă blând la o parte părul de pe obraz și se apleacă încet. Imi sărută colțul gurii , doar atât o simplă atingere a buzelor sale dar care mă face să simtă fiori în tot corpul . Se apropie încet de urechea mea și îmi șoptește numele :
-Hope...rămâi cu mine .
Primul meu impuls e să vreau să mă îndepărtez de el dar apoi mă uit la el și văd ceva in ochii lui ...ceva ce mă face să nu mai pot gândi. Mă pierd în ochii lui și singurul lucru pe care îl mai pot face e să aprob din cap .