Ținută în ace

Capitolul 1

Stau și mă gândesc ce sa răspund , ce sa dezvălui întregii lumi, cu frica de a fii respinsa din nou, lăsată la o parte atunci când e greu. Mă uit la femeia din fața mea . O analizez,  caut defecte ,dar nu am ce găsi. Toate sunt acoperite, mușamalizate. Stratul de fond de ten acoperă imperfecțiunile feței, conturul ochilor îi face sa para mari, dar goi, sprâncenele perfecte , un tatuaj "realistic" pictat deasupra ochilor albastrii ascunși după lentile verzi. Corpul îi este "perfect" proporționat în urma operațiilor estetice suferite, scos în evidență prin haine mulate, elegante. Un tricou alb cu decolteu adânc este alăturat unor pantaloni cu efect distrus. Picioarele prea mari pentru restul corpului sunt chinuite de o pereche de pantofi cu toc înalt , negre. Umerii sunt dezveliti,  iar parul îi este dat pe spate imitând un wet look aproximativ reușit . Buzele mari se mișcă pe porțelan, dar nu, nu sunt nici ele naturale.
   Nu asta e definiția mea pentru "perfect". Femeia aceasta nu este perfectă,  nu arata vie, nu arată natural, nu arată că un om "perfect". Definiția "perfectiunii" este percepută diferit de fiecare om în parte, însă perfecțiunea mea înseamnă frumos, îngrijit , curat. Aerisit. Corpul acestei femei nu poate respira, nu se poate bucura de viață. Atunci când urechile mele percep sunetul, îmi îndrept ochii către lentilele femeii și întreb când o sa încep .
    -Acum . Putem începe interviul acum.
    Vocea femeii este rece , lipsita de vlaga, moarta și obosita. E clar ca nu vrea sa fie aici, sa își omoare timpul cu mine, sa se plictisească din nou intr-o discuție fără sens despre lucruri știute , vrând confirmarea. Nu, nu vrea sa se afle în locul ăsta cu mine, un nimic care consuma oxigenul prețios, al animalelor ei, sa își facă treaba de jurnalistă. Dar de aici vin banii. De aici oamenii alfa, vorbesc , spun mai departe, inventează. Iar ăsta duce la mai mulți bani. Bani pierduți în zadar ,timp pierdut în camera asta goala, pana când o sa scoată un răspuns "interesant" audientei. Nu, nu vrea sa se afle aici. Ea vrea sa fie acasă,  sa doarmă , sa își mângâie pisica sau sa se plimbe prin magazine , sa cheltui bani, adică timp.
    -Grozav.
    Răspunsul meu este energic , acest lucru surprinzând femeia, aceasta bănuind ca și eu sunt la fel de ofensata ca aceasta.
     -Ok, Anna. De ce ai ales sa particip la acest concurs? Întrebarea scrisa pe foaia laminata sună robotic spusa de ea. Cum am mai zis. Nu își dorește sa fie aici.
      -Am vrut sa fac ceva nou, viața mea pana atunci fiind plictisitoare.
      -Te așteptai sa câștigi? 
      -Nici da ,nici nu.
      -Pai?
      Întrebarea  suna la fel de roboti ca și cum ar fi fost scrisa pe foaie. A fost instruita sa întrebe de ce , cum și când atunci când nu îi se dau răspunsuri concrete.
      -Nu mă așteptam să câștig , dar nimic nu e imposibil.
      Interviul trece greu, dar pana la urma se termina. Mă simt mai obosita decât dacă as fi participat la un maraton, dar totuși înainte sa plec, o întreb pe femeie:
      - Scuze , cum te cheamă?
      Nu știu de ce îmi e așa de greu sa spun o întrebare atât de banala, dar, uite-ma aici, cu palmele transpirate, plina de emoții din cauza unui nume nespus. Se uita la mine cu o privire confuza, cel mai probabil neștiință de ce îmi pasa de numele acesteia, dar, cea ce observ după câteva secunde este o licărire de mândrie , bucurându-se de faptul ca , cuiva îi pasa de ea,nu doar un un interviu stupid. Însă revine la realitate. Acea privire goala , moarta îi acaparează ochii sticlosi din nou, dandu-mi un aer sinistru, parcă de cadavru . Un cadavru întors la viață .
     -Elena.
     Vocea ei perfecta, cursiva , dulce și moale se transformă într-un cuvânt răgușit , la fel de mort ca și înfățișarea ei.
      Deschid ușa și plex fără sa mai spun ceva, trecandu-ma toți fiorii în contactul cu frigul, dar și din cauza aceste mumii vii , care o sa mă bântuie mult timp de acum încolo.