Ajută-mă să trăiesc!

Capitolul 30

       -Tala, țe ai? Esti bine? Mă întrebă cea mică și îmi atinse brațul. M-am zmucit și m-am lovit cu celelalt braț de portiera mașinii.

      -Da...am spus cu vocea întretăiată și sugrumată. Doamne... am bombănit încordată simțind cum totul se transformă în durere.

     -Tara? I-am simțit privirea lui Kevin ațintită pe mine.

     Trage aer în piept și respiră! Mi-am spus inspirând și expirând puternic aplecată deasupra coapselor. Mi-am strâns părul în pumn și încercând să-mi ascund chipul chinuit de durere de privirile celor doi curioși.

     -Sunt... bine. Am spus strângând din dinți încât simțeam că mi se vor sparge dinții în gură, simțeam broboanele de sudoare scurgândumi-se pe frunte și mi-am închis ochii strâns când privirea mi se înțeșoță. Mașina se opri iar Kevin ieși din mașină.

       Fiecare mușchi îmi era încordat de durere, voiam să urlu, să țip să lovesc și să rup orice îmi ieșea în cale însă m-am abținut ca, copila să nu fie nevoită să vadă așa ceva, nu voiam să mă creadă o ciudatã chiar dacă asta era, nesbună! Și mi-am strâns puternic degetele în pumni respirând cu greu. Simțeam unghiile cum îmi intră în piele iar durerea ușor înțepătoare îmi amelioră durerea ce-mi măcina fiecare centimetru din corp, le-am înfipt mai adânc, până sângele mi se scurse în palmă. Kevin deschise ușa și mă privi chinuit. S-a lăsat pe vine și mi-a întors brusc capul spre el. Când i-am văzut chipul cum îi deveni îngrozit lacrimile îmi invadară privirea. M-a prins cu grijă și m-a tras din mașină. I-a spus ceva lui Zo însă n-am înțeles, corpul îmi tremura în mâinile lui. A închis ușa și m-a cuprins în brațe drăgându-mă departe de mașină, departe de ochii curioși ai pietonilor.

       -Tara, liniștește-te... stt... gata micuțo! Revino-ți... mi-a șoptit blând la ureche iar eu m-am încordat mai mult în brațele sale și am mârâit de durere.

      -Doare... am spus chinuit printre dinți.

     Mă simțeam de parcă fiecare centimetru de piele îmi era prinsă cu clești și strânsă cu putere! Așa mă simțeam!

       -Ce te doare? Ce? M-a întrebat mângâindu-mi creștetul liniștitor.

      -Tot! Mă doare....Kevin...

     -Trebuie să te liniștești micuțo! Încearcă. Te rog... relaxează-te, lasă-ți greutatea pe mine, micuțo.

    Am oftat greoi și mi-am sprijinit respirând scadat bărbia de umărul său. Cum să mă relaxez când mușchii-mi urlă de durere? Cum? Mâna-i cuborî ușor dea lungul coloanei mele vertrebrale și am oftat din nou încercând să mă las în voia sa. Relaxează-te! Nu mai gândi! Nu mai gândi!

       -Stt... auzi? Îmi pare rău micuțo! N-am vrut să te lovesc, niciodată n-am să fac așa ceva. Te rog, micuțo. N-am vrut... mi-am pierdut controlul... Da. Am vrut, recunosc, m-am enervat pe încăpățânarea ta și am vrut.... dar m-am controlat, n-am făcut-o și n-am s-o fac vreodată... iartă-mă micuța mea...

       Micuța lui? Micuța lui.... cele două cuvinte îmi răsunară în creier ca un ecou. A lui! M-am relaxat brusc și toată durerea s-a oprit brusc. Am tresărit în brațele sale și mi-am cuibărit capul în gâtul sãu...eram prea epuizată să mai gândesc sau să reacționez. Mi-era bine, asta era tot ce conta. Am strânutat și mi-am închis ochii pentru o clipă. Mi-a mângâiat creștetul și mi-a șters fruntea cu mâneca.

      -Mai doare? A șoptit în urecea mea iar eu m-am cutremurat străbătută de un fior. Am dat negativ din cap și am zâmbit când buzele-i fine mi-au sãrutat fruntea. Era atât de bine....