The good, the bad and the dirty

Capitolul 3

Suntem 699 in fanfiction, ok. Love you, my larries *e „our larries" doar că Ioana își bate pl de mine. Se pune punct după propoziție, Emo, smh./ nu e o propoziție, doar o precizare, gfy

Din perspectiva lui Harry

Antrenamentul a fost acceptabil. Mă rog, cât de acceptabile au putut fi urletele lui Louis că mă mișc mai rău decât o fetiță pe stop?! Chicotelile mele la cuvintele lui mi-au adus trei ture de alergare în plus, ceea ce înseamnă timp în plus petrecut pe teren, care echivalează cu toată echipa părăsind terenul și eu rămânând ca prostul să alerg, bineînțeles sub atenta supraveghere a lui Louis, care a inventat o groază de înjurături pentru mine. Când am terminat, extenuat fiind, piedica șatenului s-a decis să mă trimită la odihnă și, pentru că nu mai puteam de oboseală, am decis să mai zac acolo pentru puțin.

Ar fi fost frumos să pot căpăta condiție fizică din cerșit *Ioana a scris partea asta, Ema moare de râs*, dar e cam imposibil, așa că zgura de pe teren îmi era cel mai bun prieten în momentul acela. Nu-mi amintesc când am închis ochii și am adormit, însă știu doar că am fost trezit de gardianul ursuz care mă împungea pentru că voia să plec pentru a putea închide terenul. Nu l-am urât pe Louis vreodată până acum, mai mult decât în acel moment. Plecase pur și simplu și mă lăsase acolo, terenul era cam la zece kilometri de casa tripleților Tomlinson, iar eu nu aveam bani de taxi.

Când i-am cerut lui William, acesta mi-a răspuns că nu voi avea nevoie, pentru că Louis mă va lua și pe mine cu el când pleacă. Instinctul de geamăn nu a prea fost în favoarea lui atunci, pentru că se pare că nu și-a dat seama că Louis mă urăște într-atât încât să mă lase singur noaptea la destui kilometri de casa lor. Îmi pipăi buzunarele, încercând să-mi găsesc telefonul pentru a-l suna pe Will să vină să mă ia, însă apoi îmi amintesc că nu am un telefon și îmi dau o palmă peste frunte. Dacă stau să mă gândesc puțin, Louis n-are cum să fi plecat de așa multă vreme, dat fiind faptul că atunci când m-am întins pe jos era aproape de apus, iar acum nu părea să fie așa întuneric. În plus, mi-ar plăcea să cred că dacă Louis mergea fără mine acasă, Will ar fi venit să mă ia, nu? Uneori urăsc atât de tare nesiguranța mea, însă, deși mi-a dat multe motive să-l apreciez ca persoană, încă nu pot avea încredere deplină în el.

Mă plimb ușor pe strada uimitor de pustie, încercând să-mi amintesc drumul spre casă, pentru că dacă nu-l găsesc, am să mă întorc la dormitul pe străzi și îmi e extrem de frică de faptul că, dacă rămân pe stradă în noaptea asta, nu o să mai apuc să dorm în casa pe care William a cumpărat-o pentru noi doi. Oftez obosit și inima îmi cade în stomac atunci când aud zgomot de pași în spatele meu, gândindu-mă la ce e mai rău. Mă întorc repede, însă nu văd pe nimeni și continui să-mi repet că este doar în capul meu și că oboseala își spune cuvântul. Îmi dau seama că nu e chiar așa când pașii se accentuează și încep să merg cât de repede pot, aproape alergând. Când simt persoana respectivă aproape respirându-mi în ceafă, fac cel mai prostesc lucru la care mă puteam gândi vreodată: mă întorc și îi ard un șut sub centură, făcându-l să geamă de durere.

-Mama naibii! Aud urletul și nervii mă acaparează când recunosc vocea ca fiind a lui Louis. Idiotul ăsta a vrut să mă sperie și i-a ieșit al naibii de bine. Îl privesc încruntat, însă când îmi amintesc ce relație avem, îmi dispare încruntătura.

-Ce naiba? Țip la el, după care îmi pleznesc gura, închizându-mi ochii și așteptând reacția lui, care nu întârzie să apară. În secunda următoare mă simt trântit asupra unui zid rece, impactul tăindu-mi respirația, iar Louis se află deasupra mea, privindu-mă ca un psihopat. Îmi ține umerii strânși ca într-o menghină, însă, surprinzător, nu mă doare. Îmi dau seama că nu încearcă să mă rănească fizic, însă vânătăile ce-o să-mi apară pe spate de la contactul cu zidul ăla vor dovedi contrariul.