Directorul

Nouăsprezece

Daniela

Aștept cu inima în gât să fiu strigată în cabinetul doctorului. Bruce va veni la mine în două ore și nu știu ce să fac. Am făcut și al patrulea test de sarcină în toaleta profesorilor înainte să plec acasă, dar a ieșit negativ. Mi-am făcut o programare la doctor ca să fiu sigură. Poate printr-un miracol celelalte trei au avut un rezultat fals, iar al patrulea a fost adevărat. Știu că mai mult mă amăgesc, dar continui să sper. Ce sper, nu știu. Nu mă deranjează dacă sunt însărcinată, chiar mă bucură, dar dacă nu sunt va fi o ușurare. Nu sunt pregătită să fiu o mamă și mai mult ca sigur, mama mea nu ar fi prea mândră de mine.

—Daniela Star?

Mă ridic de pe scaun, frecăndu-mi mâinile între ele. Respirând greu, intru în cabinetul în care o doamnă de vreo patruzeci de ani, mă primește cu un zâmbet călduros.

—Bună, Daniela, cum te simți azi?

Îi răspund timidă la întrebare, apoi, la îndemnarea doctoriței, mă așez pe patul din dreapta unui monitor. Îmi ridic bluza neagră și încerc să raspund la fiecare întrebare pe care mi-o pune femeia, probabil încercând să mă mai relaxeze. Cred că și un orb și-ar da seama cât de încordată sunt.

—Câte teste de sarcină ai făcut?

—Patru, spun printre gurile de aer pe care le iau cu greu.

—Și tot n-ai fost sigură? întreabă femeia, lăsând un chicot să îi iasă printre buze. Încep să îi explic totul în speranța că nu mă va crede nebună.

Doamna Acrow îmi întinde gelul rece peste pântec și privește peste perechea de ochelari spre monitorul care îi oferă imaginea în alb-negru.

—Felicitări, domnișoară Star, veți fi mamică.

Capul mai are puțin și îmi zboară la cât de repede m-am întors spre monitorul ăla. Doctorița îmi arată cu degetul spre un micuț punct negru de pe ecran și simt cum lacrimile mi se adună în colțurile ochilor.

Copilul meu. Deși, deocamdată e doar un mic punct pe un ecran, este bebelușul meu. Gândul că voi avea un copil, deși mă sperie la maxim, mă face să zâmbesc.

Doctorița îmi dă un șervețel să șterg gelul de pe burtă și îmi spune să aștept. Mă bucur că nu mă dă afară chiar acum, pentru că nu sunt sigură că aș putea să ajung până la mășină.

—Ți-am făcut o programare luna viitoare. Poftim, zice și îmi înmânează ecografia.

După ce îmi dă detalile despre următoare programare, ies din cabinetul ei și mă îndrept spre ieșire.

Cum îi voi spune lui Bruce? El are o fetiță pe care, evident, deja o adoră. În plus, mai mult ca sigur fata își vrea parinții împreună, iar eu nu pot să îi iau tatăl. Dar în același timp, și eu voi avea nevoie de Bruce. Nu doar pentru că sunt îndrăgostită de el, dar copilul meu va avea nevoie de un tată.

—Daniela? vocea mult prea cunoscută a  lui Zac mă oprește și mă face să înghit în sec.

Se oprește în fața mea și mă analizează din cap până în picioare. Când ochii i se opresc pe ecografia din mâinile mele, inima îmi cade în pământ. Știu motivul pentru care ochii lui se umplu cu furie.

—Pe mine ma certai dacă refuzam să îmi pun un prezervativ, și mai luai și anticoncepționale. Cu ăsta ești de cât, două săptămâni? Și ești deja gravidă?

Privesc asfaltul de sub picioarele mele cu speranța că nu mă va forța să îi întâlnesc privirea. Nu am ce să îi spun. Nu mă pot justifica în fața lui. Adică pot, dar l-aș enerva și mai tare. Cu Zac aveam toată viața planificată. Urma să ne căsătorim, să avem copii, apoi să îmbătrănim. Cu Bruce, totul este spontan. Ne-am întâlnit, ne-am îndrăgostit și asta e. Totul a fost mult mai simplu decât cu Zac.