CLONE | MLB FANFICTION |

Capitolul 3 - O adiere de vant

    "Hrana acestei flori nu este apa, ci sangele, in ciuda gingasiei sale..."

     Energiile pluteau in locul aerului, farmecul distinctiv era fara viata, insa ademenea suflete straine si se arunca pe ele. Crea miraje sub forma puritatii ingerilor albi. Cei invizibili pentru altii dansau, prin nisipul inocent prin care parea ca li se scurge timpul. Poate doar o intruchipare a lui, caci acesta nu exista. Ei erau adierea de energii ce o hraneau pe ea. Sa ude in continuare mai multe gradini. Acum depinde si de cantitatea de lichid. Daca pui prea mult, gradina moare, la fel si daca torni prea putin. Aici viata exista, insa era uscata. Se contopea cu negreala noptii care se strecura prin fereastra mortii.

     Albastrul neobisnuit al parului bluenettei era mai surprinzator cu cat era ravasit tot mai tare, deasupra nisipului alb, asemenea rochiei fine de matase cu terminatia sub forma unor petale. Viata ochiilor azurii parca se scursese dintr-o data, asa cum i se scurgea lenes nisipul printre degetele sale subtiri. Erau exact ca ochii unei papusi. Lipsiti de orice emotie, parca mai aproape de moarte.

     Intinsa intr-un spatiu gol, in mijlocul nimicului, parca la marginea dintre viata si nefiinta. Mintea amortise, insa felul in care i se scurgea sangele in vene il simtea bine. Mai ales, stia ca ii apartine. Niciodata nu se simtise in acest mod, era unic. Datator de frica, spaima, pace, liniste, siguranta si placere. Toate acestea, la pachet.

     Cu un efort supra-omenesc de vointa si putere, Marinette s-a ridicat poticnindu-se de pe nisipul atat de moale, ce inca ii acoperea picioarele goale. A aruncat capul atat de incet in sus, insa acea pace inca o controla pe deplin. Cu greu a facut primii pasi in fata, urechiile sale se simteau controlate de soptitul unei voci atat de placute si melodioase, ce ii starnea curiozitatea intr-un mod greu de imaginat. Parca voia sa atinga aceasta melodie si sa o simta in ea. Mai rau, stia ca e atat de aproape, dar o ingrozea pana la lacrimi faptul ca nu reusea sa dea de sursa sa. Oricat de mult s-ar indrepta intr-o directie, mintea ii soptea lin ca nu este calea corecta. Incepuse sa se simta inchisa intr-o cusca, desi era doar jocul creat de ea insasi.

     Ambele-i urechi auzeau doar sunetul omniprezent, atat de inocent. Fata fu surprinsa cand fara o anumita comanda din partea corpului sau picioarele sale incepusera sa se miste incet, apoi mai tare, intr-un dans superb ce o plimba in toate directiile, vocea ce nu parea sa apartina unei fiinte umane devenind mult mai suava.

    In cele din urma isi daduse seama. Oriunde s-ar duce, nu ar putea vizita sursa muzicii. Nu era intr-un colt sau intr-o directie. Era pretutindeni, privind-o  angelic prin unicul sau grai.

    Deodata nisipul non-color se preschimba fara sa isi dea seama intr-o iarba frageda, mirosul din jurul sau incepuse sa capete concretete. Semana prea mult cu acea mireasma de dupa ce noaptea capata glas. Vocea...nu-si putea aminti sa o fi auzit vreodata si totusi suna familiar ca o amintire indepartata care nu voia sa prinda de-a binelea contur.

     Zeci de plante catifelate si pure au crescut in putin timp din acea sursa de viata. Bagajul nelipsit de sentimente diurne si nocturne a reaparut, mai ales pe chipul spalacit al copilei.

     O adiere neasteptata face ca vantul sa-i tranteasca cateva suvite de par pe fata lui Marinette, insa aceasta nici macar nu se sinchiseste sa le indeparteze.

     — Cat am asteptat... sopteste acea voce ce isi preschimba aproape ca prin magie felul de a vorbi.

    — Nu vrei, continua ea, sa te ajut putin?

    Alte cateva secunde de frica si lipsa de speranta se proptesc de tabloul realitatii.

    — Cum eram altadata... adauga. Nicio urma de fiinta. Doar niste litere impleticite in urechi.