Elizabeth

Burgundia

În vreme ce soțul meu impune legea și ordinea prin prefecții și judecătorii comitatelor țării, alungă bandele violente ce par să fi profitat de război pentru a prăda buzunarele oamenilor, de a silui femeile și de a răpune tot ce le stă în cale; trimite toți soldații înapoi pe moșiile lor, își eliberează comandanții alături de care a luptat și îi aduce pe toți la Londra. Face drumurile iarăși sigure, lipsite de nelegiuiți sau soldați dezertați din armata umilă a regelui Henric iar Anglia devine iarăși o țară împăcată cu sine.

Partizanii Casei Lancaster răspândesc rumori răutăcioase în care zace lipsa de adorație față de Edward împreună cu replicile deocheate asupra făgăduințelor sale de a face Anglia din nou prosperă, pentru aderarea sa, de la un simplu conte și duce la însuși regele Angliei. Bărbații se răzvrătesc, tânguind despre birurile usturătoare și nepopularitatea alianței cu Burgundia care, e în continuă confruntare cu cea a Franței condusă de însuși Warwick.

Regele însă nu mai pleacă urechea spre nimeni. Tot neamul meu se adună în jurul lui, în frunte cu mama, pentru a-l sprijini. Ducesa Isabella ne scrie neîntârziat, felicitându-ne pentru prietenie, cu vorbe foarte familiare și blânde, fericită de cauza soțului ei și de izbânda neamului din care se trage. În schimb, urmăm moda burgundiană iar eu și toate surorile mele primim rochii nemaipomenit de scumpe, cu blană de hermină la guler și cu tiv țesut din aur. Alcătuim o curte a femeilor frumoase și a bărbaților viteji, cu toții oameni avuți și cu influență. Toți cei care au trecut măcar odată pe aici încep să murmure despre măreția mesei pe care o avem și despre strălucirea giuvaierelor pe care le purtăm. Suntem o curte manierată, o obârșie pentru toți filosofii veniți din creștinătate, toți învățații, artiștii și muzicienii ce poposesc la curtea noastră. Eu, drept cea mai însemnată femeie din regat, care prin această ascensiunea am făgăduit să fiu o regină miloasă, o soție bună și rodnică, rămân grea cu al patrulea prunc. Încep aranjamentele îndată și pentru venirea sa pe lume, comand un pat nou cu suporturi de lemn de măr și perne pufoase din pene de gâscă, mobilier în culoarea damascului și material lavabil cu care să fie stropiți pereții odăilor. Doamnele îmi aduc o cârpă subțire tocmai din Bretania iar barchetul vine ca un cadou de la rudele mamei mele.

După o fiică va veni un fiu. Trebuie să fie; trebuie să am un fiu.

Într-o zi, de la fereastra odăii mele de culcare îl văd pe Warwick mergând cu mare zor spre grajdurile regale, înzorzonat cu blănuri de veveriță, purtându-și sabia în teaca aurită cu mândrie la brâu și având imprimat pe spate însemnul ursului alb cu toiagul crestat.

― Ce face?

Mama se apropie de fereastră ca să vadă. Chipul îi pare auster, deși pe buze îi încolțește un zâmbet.

― Regele îl trimite în Franța. I-a oferit funcția de ambasador la curtea regelui Louis. Pare foarte voios să știe că pleacă. Îl trimite departe, să negocieze cu vechiul nostru vrăjmaș, să ducă tratative în numele lui la curtea franceză.

― Dar Edward nu se angajează într-o alianță cu Franța, îi spun. Englezii îi urăsc pe francezi. Nu asta am aranjat? Nimeni nu vrea să îi aducă în Anglia. Nimeni nu îi primește cu căldură.

Ea aprobă.

― Știu. Dar va voi ca Warwick să fie departe de curte câtă vreme Maiestatea Sa va fi ocupat primind și trimițând ambasade spre Burgundia. Știe cât de înflăcărat e Warwick spre o pace cu Franța. Știe că nu îi priește burgunzii. Are interese și ambiții mărețe. Ducele Philip e un aliat puternic, însă nu e nevoie să îl supărăm pe Louis prea tare, nu? Edward îl trimite pe Warwick în străinătate ca să ne asigure o pace; și de bună seamă că îl trimite departe ca să se asigure că nu va fi aici ca să îi strice planurile.