Trandafirul stacojiu {PUBLICATĂ}

Doi

     — Mănânci ca un cal! se așeză în fața lui la masă, aducându-și coatele pe muchia de lemn.

      Adler se mulțumi să râdă și să dea peste cap paharul cu vin pe care i-l turnase, arcuind un zâmbet leneș în direcția ei. Mâncase patru porții de tocană și băuse aproape o întreagă sticlă de vin tare. Cu toate astea, nu părea câtuși de puțin amețit. Însă arăta obosit și lipsit de vlagă.

      Părul maroniu îi pătrundea în ochii sticloși, iar buzele îi erau strânse într-o linie ce trăda nostalgia.

      — Ai slăbit, spuse înainte să gândească, observând cum fratele ei se încordă. Mult. Adică... clătină din cap. Acum ești tot numai mușchi. Nu mai am unde să te pocnesc fără să mă doară.

      Încercarea ei de a înviora atmosfera tăcută eșuă lamentabil, însă Adler se prefăcu neștiutor și avu prezența de spirit să forțeze un zâmbet.

    — Nu prea te lasă să pierzi vremea pe acolo, îi auzi mormăitul. Tu, în schimb, arăți mai bine ca niciodată! Mă așteptam să te văd numai piele și os! o înghionti în braț, încercând să schimbe subiectul.

      Rosalind eliberă un surâs. Încerca să o calce pe nervi. Nu fusese niciodată vreo slăbănoagă sau vreo frumusețe șocantă. Era scundă, cu o siluetă ceva mai bine conturată decât a celorlalte fete. Însă nu se plângea. Nu atâta timp cât era sănătoasă, iar în jurul ei existau atâtea lucruri oribile pentru care să-și facă griji.

      — Cu cine ai venit? dădu să se ridice și să strângă masa, însă mâna călduroasă a fratelui ei se repezi către antebrațul ei, făcând-o să rămână așezată.

    — Cu restul băieților care au reușit să obțină învoire. Intendentul a pus pe cineva să ne aducă.

    — Oh. Deci ai mers din nou cu... Chestia aia! limba ei pișcă cuvintele, arătându-și dezgustul.

      Expresia chipului lui Adler se îmblânzi, iar ea înghiți în sec.

     — E un automobil, Rosalind. O mașină. Și doar pentru că tu nu te-ai urcat niciodată într-una, nu înseamnă că e vreo invenție diabolică. De fapt, e foarte comodă și eficientă.

     — Ei bine, dacă nu am mers vreodată cu vreuna, e pentru că asta e ceva ce numai ei își permit să facă! Îmi pare rău că-mi fac atâtea griji ca nu care cumva să fii strivit de o grămadă de fiare și metal! ridică glasul, luând farfuria și trântind-o în chiuvetă.

      În acel moment le mulțumea din toată inima Miei și mamei ei, Abigail, fiindcă se retrăseseră în camerele lor mult mai devreme, lăsându-i pe ea și Adler să discute în tihnă. Nu știuse însă că nătărăul din fața ei avea să-și bată propriul record și să o înfurie în mai puțin de o oră.

     — Rosie, haide acum... îl auzi pășind către ea. Îmi pare rău pentru ce-am zis, dacă de asta te-ai supărat. Dar ăsta e adevărul. Unul al dracului de urât, dar...

     — Îți merge bine acolo? își trase nasul, netezindu-și cu mâini tremurânde rochia șifonată. Vreau să spun, se poartă bine cu tine? E totul bine? rostea întrebările rapid, fără nicio noimă, încercând să schimbe subiectul. Mă gândesc că la castel e destul de plăcut, nu? vocea ei devenise enervant de ascuțită.