CLONE | MLB FANFICTION |

Capitolul 1 - Intre alb si negru

    

     "Lumea nu e intotdeauna un loc atat de roz, nuanta se poate combina cu una dintre cele doua non-culori, insa aceasta nu va fi niciodata singura. "

     Degetele-i pline de mocirla se lasau udate de picaturile argintii ale vazduhului mahnit. Desi ceremonia se incheiase de ceva vreme, ea inca statea cu sufletul conectat la locul cu pricina. Parul sau cu reflexe de un albastriu regal era lipit de chipul ce nu afisa nici macar o expresie. Durerea provocata de pierderea persoanei ce a invatat-o ce este lumea si dreptatea nu putea fi domolita atat de usor. De fapt, o astfel de rana nu va putea fi acoperita niciodata, caci o cicatrice te insoteste pretutindeni pe parcursul drumului tau, pregatita intotdeauna sa iti aminteasca de identitatea ta si de scopul pentru care ea este prezenta in viata ta. El spunea ca "totul se intampla cu un motiv". Pentru a-l descoperi trebuie sa inveti sa asculti. Pana la capat, notele ce alcatuiesc cantecul. Cand iti vei descoperi menirea, vei gasi cheia ascunsa pentru a-ti deschide gradina gandurilor tale, a florilor din care esti format.

     Deja ii era dor. De cuvintele lui, de expresia sa plina de o caldura cum rar intalnesti, dar cel mai mult de sufletul lui bogat. Chiar era bogat, insa nu in aur. Ci in profunzimea sentimentelor sale, transpuse in aceste momente parca in ciripitul pasarilor. I-au placut mereu aceste inaripate. Intotdeauna spunea ca vor sa ne ciripeasca o poveste, dar nimeni nu vrea sa asculte. Ca majoritatea oamenilor cu care a avut de-a face.

     Ramasese singura, farmitata in zeci de cioburi, ca o oglinda sparta. Ultimele sale cuvinte inca ii rasunau adolescentei in urechi. I-a facut un dar, un dar pe care trebuia sa il descopere de una singura, insa ce poate deveni periculos daca il provoci. Inima-i trebuia sa ramana intreaga. Nu trebuia sa sufere. Suferinta nu o putea lasa sa isi continue traseul, ii punea piedici peste piedici. La un moment dat a obosit, trebuia sa ia o gura de aer si alta de apa.

  O adiere de vant omoara aparenta tacere din exterior. Caci, in interior, cuvintele rasunau neincetat. Trupul fetei imbracate sumar pentru anotimpul in care se afla incepe instant sa tremure, insa nu ii pasa. Se incalzea cu amintirea vie a clipelor de basm ce se afla in fata sa. Fara sa isi dea seama, incepeau sa i se deruleze in minte unele dintre expresiile ce, odata, au pus-o mult pe ganduri. Rar ii era dat sa vada pe chipul bunicului sau vreo figura trista, insa cand o vedea, parca fiinta interioara a fetei se spargea. Nu suporta sa il vada trist. Il iubea prea mult si ar fi facut orice pentru el. Inca ar face. Desi sufletul sau era bun, nu de putine ori ii spunea nepoatei sale sa fie atenta, si sa nu fie slaba de inger pentru ca lumea nu e intotdeauna un loc atat de roz, nuanta se poate combina cu una dintre cele doua non-culori, insa aceasta nu va fi niciodata singura.

     Marinette nu era slaba de inger, nu se punea problema de asa ceva. Punea intotdeauna pret pe sentimentele celor din jurul sau, insa dezavantajul era sacrificiul de sine. Asta constituia una dintre principalele sale puncte slabe. Putea fi atat de preocupata de ceilalti incat uita sa aiba grija de propria sa persoana. Bunicul sau o atentiona de cate ori observa aceasta problema. Fata era prea buna la suflet pentru aceasta lume. Prea buna pentru a face fata la eventualele provocari ce ii puteau iesi in cale.

     Totusi, o uimea faptul ca persoana pe care o iubea atat de mult putea sa fie uneori atat de rece, incat sa nu poata sa scoata o lacrima in fata anumitor situatii. Poate era doar o aparenta prezenta pentru a o dezmetici, nu avea de unde sa stie. Poate ca era o dovada de maturitate si realism din partea lui. Si il admira pentru puterea pe care o arata lumii. Ea inca nu dadea dovada de asa ceva. Acest eveniment neprevazut aproape ca a distrus-o pe biata Mari. Inca nu intelegea de ce deseori i se cerea sa nu isi arate slabiciunile. De cate ori o vedea ca se deschide prea mult, bunicul sau o punea sa isi puna carapacea la loc. Ii zicea ca ar fi avut doar de pierdut de pe urma acestui fapt. De atunci, Marinette nu s-a mai deschis niciunui om. Mai ales acum, pune mare pret pe asta. Crede ca este unul dintre putinele moduri de a face fata viitorului. Povetele mentorului sau parca erau facute din aur galben.

    Hainele murdare incepusera deja sa i se lipeasca de pielea-i uda si alba ca laptele. Trebuia sa se trezeasca cat mai curand din amintiri, era constienta de asta, insa pur si simplu nu putea, nu se simtea in stare sa se miste. Era pierduta intr-o lume pe care, -credea ea- , ca nu va putea sa o inteleaga niciodata. Cat ii lipseau in aceste momente dezmierdarile dulci, numai ea stia. Iar nimeni nu ar fi putut sa o inteleaga.

      Petalele nevinovate din mana sa gingasa deja ramasesera fara viata sau grai. Mireasma unica i se imbibase deja in mana, ii aducea aminte de alte mirosuri similare. Se abtinea cu greu sa nu planga din nou. Dar reusea. Cel putin acum. Tinea in mana doua camelii, una rosie iar alta roz,florile fetei preferate. Voia cu toata ardoarea ca profesorul ei sa nu o uite. Dorinta sa era sa ramana vesnic in inima lui, oriunde s-ar afla. Cu toate acestea, niste flori nu i l-ar putea aduce inapoi pe bunicul ei. Ele reprezentau o incercare esuata de a face fata durerii, folosindu-te de ceea ce inseamna "frumos".

     Stia ca nu mai avea ce sa faca. Acum trebuia sa tina piept la ce va urma. Cu greu se ridica de pe pamantul rece si ud. Inca privea in gol spre mormant, dar cel mai important, privea cu dragoste. Prima si singura persoana pe care a iubit-o atat de tare a lasat-o.Puteai sa juri ca au fost un suflet pedepsit sa isi traiasca veacul in doua trupuri diferite.

    
     — E greu, nu-i asa? se auzea cu greu sunetul unei voci timide venind tocmai din spatele fetei.

    Marinette nici n-a dat ascultare acestei voci. Statea, ca si pana acum, clintita, cu parul inca ud acoperindu-i mare parte din chip.

   
    — "Imi pare rau" sunt cele mai proaste cuvinte pe care le-as spune, corect?

   De data aceasta fata a dat din cap, urmand sa sopteasca ceea ce ii dicta inima ei:

   — Consider aceste cuvinte ca fiind neinsemnate. Niciunuia nu va pare rau, sau daca va pare, nu indeajuns de mult. Nu aveti de unde sa stiti cat de mult apasa aceste cuvinte, cat de mult ranesc cand le rostiti...

  — Noi?

  — Nu vorbesc la singular.

   Niciun sunet nu s-a mai auzit pret de cateva clipe bune, doar natura fredona. Iar asta nu era deranjant. Pana si ea are sentimente. Nu multi incearca sa le descopere, dar incercand devine magie. Marinette era neutra, indiferenta la tot ceea ce era in jurul ei. Trebuia sa plece, sa afle mai multe. Nu avea de unde sa stie daca era pe deplin pregatita, insa trebuia sa inainteze. Nici daca ar vrea nu ar putea sa retraiasca ceea ce a murit. Cum omul nu poate invia, insa natura renaste. Si ea avea sa renasca la un moment dat, nu putea sta ofilita pe vecie. Nu putea opri timpul dupa placul sau.

   — Domnisoara Dupain-Cheng, sunteti gata?

******************************

Primul capitol dupa luni de zile ... cred ca imi va lua ceva pana voi reusi sa scriu mai bine, cel putin ca in cartile anterioare, caci sunt constienta ca nu am inceput prea bine.

Sper ca v-a starnit macar putin interesul primul capitol, si da, "cartea" aceasta o voi scrie la persoana a III - a. Sa speram ca va iesi ceva, in ciuda acestui capitol destul de scurt, fara prea multa actiune.

Pana la urmatorul "capitol" va pup pe toti and stay Miraculous! ♥♥♥