Without masks

Prolog

,,O mască ne spune mai multe decât o faţă."-Oscar Wilde

  Era un oraș mic. De peste tot puteai auzi asta. Străduțele înguste și întortocheate se îmbrățișau în centrul populat din plin.
Peste tot lumea alerga în toate direcțiile, nimeni nu părea să știe unde merge, dar toți aveau țintă clară. Stropii de ploaie se prelingeau încet pe clădiri și ștergeau culorile blocurilor vechi. Poate doar dacă priveai dintr-o altă perspectivă puteai vedea ce frumos se contura orașul în jurul oamenilor, poate dacă priveai în oglinda tulbure a unei bălți de pe marginea bordurilor puteai observa cu adevărat pelerinele colorate și marea de umbrele udate de stropii de ploaie de pe stradă. Lumea se saluta grăbită, parcă lăsau umbrele să se intersecteze și să converseze în locul lor. La un colț de stradă, lumea împărțea binevoitoare păhărele de plastic cu ceai firebinte și vin fiert. Însă prea puțini oameni erau dispuși să stea acolo, în centrul orășelului ca într-o ceainărie a căror pereți fuseseră sparți de vuietul nemilos al ploii și să înțeleagă mai bine că un univers întreg îi înfășoară mai mult decât o fac jachetele și gecile lor.
  Pe un trotuar larg, două fete stăteau sub o umbrelă și alergau prin bălți cu ghiozdanele zdrăngănindu-le pe umeri. Una dintre ele avea părul și spatele trecute prin Niagara, în timp ce brațul drept al celeilalte părea să fi fost folosit drept undiță. Dar nu le păsa. Se călcau stângaci în picioare și încercau să se decidă, nedumerite, dacă să lase sau nu umbrela care mai mult le încurca din mâini. Râdeau în contrast cu sumbrul cer care plângea cu lacrimi fioros de triste, râdeau în contrast cu lumea care se mișcă obosită pe lângă ele, râdeau în contrast cu masca pe care și-o pusese universul și păreau a fi singurele care observaseră cele câteva raze ce străpungeau șovăielnic norii și că lumina spectrală a unui curcubeu se înfiripa în depărtare. Păreau și chiar erau singurele care se bucurau în ciuda tristeții ce acaparase parcă întreaga zi. Păreau și chiar erau singurele care se opriseră lângă acea ceainărie sfărâmată de imaginația lor ca să lase umbrela jos și să ia două păhărele de ceai. Păreau și chiar erau singurele care nu aveau nevoie de măști sau nici măcar nu le simțeau lipsa, căci oricum ploaia avea să le scurgă lent orice culoare falsă ce le atinsese fața.