Ajută-mă să trăiesc!

Capitolul 9

* * * *  *  * *  *  *

        Soarele răsărise de ceva timp însă biata Tara, ce stătea întinsă pe podeaua din podul ei mic și murdar refuză să se trezească. Era goală, plină de sânge și vânătăi. Respira greoi de parcă ar fi alergat km întregi. Stătea într-o poziție incomodă după ce leșinase exact cu o seară în urmă, exact în acel loc, exact în aceeași stare. Privi foaia galbenă ce zăcea în mijlocul camerei mototolită de ea. Simțea neputința și durerea ce o măcinau adânc. Închise ochii roșii și injectați din pricina nesomnului.
      Cu greu, făcând un efort supraomenesc, își deschise ochii, lăsând două cerculețe negre, strălucitoare, pline de durere să scaneze camera cu mișcări lungi.
      Amintirile îi năvăliră în minte ca o găleată cu apă rece ce este aruncată în capul ei. Începu să tremure violent, să plângă cu teamă și să geamă încet. Creirul ei nu mai procesa nimic altceva decât rula amintirile din ultimile trei zile. În aceste trei zile îi fu imposibil să meargă la școală datorită monstrului care decise să stea acasă și să o pedepsească fiindcă mama ei îi părăsise. Pur și simplu plecase. Unde? La dracu să o ia! Gândi Tara. Citise biletul pe care îl lăsase femeia ce o părăsise. Exact foaia galbenă pe care o scria când se certase cu Tara în acea dimineață și o jignise în așa hal încât o făcu să plece în hohote. Dar mai rău era că ea dăduse vina pe Tara fiindcă plecase. Spusese că din vina Tarei ea nu mai putea sta aici. Iar monstrul o pedepsise. Îngrozitor. O bătuse, o înjurase cu cele mai vulgare cuvinte pe care le cunoștea, o violase de nenumărate ori în acele trei zile, provocându-i cele mai groaznice chinuri pentru care nu exista cuvinte care să le poată descrie.
       Se simțea atât de rău...o durea fiecare părticică din ea, fiecare mușchi, fiecare os, o durea capul, o durea sufletul, o durea și acolo jos, în acel loc care era cel mai chinuit, la fel de chinuit ca sufletul ei. Fiecare mișcare pe care o făcea îi făcea trupul să tremure violent. Trase aer în piept și cu greu se ridică în șezut. Gata! Îi era de ajuns! Nu mai putea trăi așa! Nu, nu așa!
        După alte încercări nereușite, izbuti și se ridică în picioare. Cu pași mărunți și greoi, cu mâinile tremurându-i și cu lacrimi dureroase înșfăcă o pereche de pantaloni si un bluzon destul de subțire. Luă cu scârbă foaia galbenă de pe jos și o aruncă undeva după dulapul de lângă ușă.
  
        Nu mai mâncase de... nici nu mai stia. Era amețită iar foamea pe care o simțea era greu de descris. Reuși să iasă afară unde cerul era acoperit de nori cenușii, temperatura era destul de scăzută și vântul adia destul de tare.
      Părul îi zbura în toate părțile răvășindu-l mai rău decât era deja. Avea palmele pătate de sânge, iar chpul brăzdat de vânătăi. Nu...era deja prea mult. Totul avea să se termine! Astăzi. 
      Porni pe drumul din fața casei, nu îi va fi dor de ea. Păși încet, greoi, fără vlagă. Vedea oameni fericiți în jurul ei făcând cumpărături sau plimbându-se. Oare ei dacă ar fi în locul ei ce ar face? Ar renunța așa ca ea? Nu, cu siguranță! Și ea ar putea lupta. Și ar putea schimba multe. Doar că...nu avea putere, nu avea speranță, nu avea nimic. Singura soluție e decăderea. Ea era slabă, inocentă, fără pic de putere. Bătaia de joc a tuturor, jucăria sexuală a unui obsedat, sacul de box al tuturor. Nu avea dreptul să comenteze, să riposteze sau să refuze. Asta îi era soarta. Dar va schimba ceva. Și nu prin luptă. Ci fiind o lașă și fugind. Așa putea rezolva tot. Asta era singura cale pe care o putea duce până la sfârșit.
     Vedea în jurul ei din ce în ce mai mulți elevi ce de duceau la școală, așa cum ar fi trebuit să se ducă și ea. Eh, nici de asta nu îi va fi dor. Nu îi va fi dor de nimic. Brusc, în gând îi apăru ochii aceia verzi plini de veselie, putere și speranță. Ceea ce ei îi lipsea cu desăvârșire. De Kecin îi va fi dor? Nu...sau poate da... da, îi va fi dor. Da. Chiar dacă îl cunoștea de puțin timp, petrecând doar clipe cu el, fusese singura persoană care o întrebase de când trăia, dacă era bine. El fusese singurul care îi văzuse tristeția, durerea și lacrimile. Chiar încercase să se apropie de ea. Ah...sentimentul ăla ciudat, dar plăcut pe care îl simțise o singură dată, cu el, îi va fi dor. Ar fi vrut să... Nu conta. Mai ales de ochii ăia de jad în care simțea că putea zbura, putea viza, putea face orice, că nimic nu era imposivil. Evident, asta fiind doar o iluzie creată de culoarea intensă a ochilor lui și de mintea ei proastă ce atunci când îi privea ochii credea că tot ce zboară se mănâncă. Era o proastă.
      Începea să aibă un sentiment ciudat. Se uită înnapoi însă nu văzu pe nimieni. Da, nu mai gândea logic. Nu că ar fi gândit vreodată dar acum chiar că nu mai gândea.
      Privi zona pustie din fața ei. Era o parte a orașului unde nu venea nimini, era o zonă plină de case părăsite, blocuri abandonate și dărâmate unde își făcea vecul doar cerșetori și drogați, cam ca ea... Merse în continuare privind blocurile dărâmate, mizeriile...era locul perfect. În fața ei zări un bloc oarecum întreg. Era ok.
      Intrà înnăuntru cu teamă și privi în  jur. Usi rupte, geamuri sparte, bucăți de lemn împrăștiate, cenușă... Era un bloc ce arsese cu ceva ani în urmă după cum părea. Ură scara veche, având grijă să nu calce strâmb și să ai arunce o privire în spate. Cu fiecare pas teama năvălea înnăuntrul ei făcând-o să tremure. În sfârșit ajunse pe acoperiș având în continuare sentimentul ciudat că era urmărită. Privi în jurul ei unde văzu întreg orașu. Oftă și rămase câteva minute privind cerul.
      - Iartă-mă Doamne. Iartă-mă că trăiesc! Spuse cu vocea tremurată și gâtuită mergând spre marginea acoperișului și privind în jos. 10 etaje. Era perfec.
      Trase aer în piept și ezită. Acum totul se va sfârși. Va pierde în fața destinului, va eșua. Știa că era păcat să facă asta. Însă mai păcat este să trăiești în durere și suferință. Își spuse ea.
       - Bună, Tara! O vocea prea cunoscută o făcu să tresare, dar rămase oarecum calmă și privi în continuare în jos.
       - Kevin...murmură închizând câteva clipe ochii.