Ajută-mă să trăiesc!

Capitolul 8

La sfârșitul orelor ieși din scoală plângând în hohote. Ce dracu aveau toți cu ea? De ce nu o putea lăsa naiba în pace? Ce făcuse? Marea de lacrimi ce curgea din ochii ei de un negru intens nu se opri nici în momentul în care pãși printre copacii din pădure. Auzea pași în spatele ei și simțea că înnebunește. Veneau după ea?
Nu știa unde era. Nu știa dacă mai era cineva în spatele ei..cert e că se opri în dreptul unui copac mare și se opri sprijinindu-se în el și ștergându-și ochii uzi. Avea nervi, era și tristă, și comfuză ... Îsi simțea sufletul încărcat și nu stia cum putea să îl ușureze.

- Hei, chiar ar trebui să îmi spui cum te cheamă, fiindcă nu te pot striga mereu pe numele de familie, dar dacă vrei îți pot spune...nu stiu, o poreclă drăguță! Chicoti el apoi deveni serios apropiindu-se de ea.
- Du-te dracu! Țipă nervoasă spre el.
Nu era de glumit! Era nervoasă și plângea. Nenorociții! Aveau să plătească.
- Hei, gata. Liniștește-te! Hai, ești în siguranță aici. Îi șopti atingându-i brațul însă ea se zmuci.
- Termină. Nu știi nimic! Nu știi unde sunt eu în siguranță! Nu ști ce simt eu. Nu mai încerca să faci pe grijuliul cu mine fiindcă nu îți merge. Spuse nervoasă împingându-l.
- Crezi că mă poți bate? Încercă el. Ia să te vedem. Spuse punându-se în poziție de luptă.
Ea își dădu ochii peste cap și vru să plece.
- Ce e? Ți-e frică să nu mă rănești? Nu? Râse el vrând să pară badjocorător.
Răsufla nervoasă și mârâia necontrolat. Se întoarse brusc spre el și se aruncă cu toată puterea pe el și dșdu cu pumnii în pieptul lui. Căzură amândoi la pământ, el dedesupt, ea deasupra. Pumnii ei micuți se loveau cu o putere care chiar îl surprinse. Kevin stătea pur si simplu privind-o cum își descarcă nervii pe el. Îi va face bine. Își spuse el. Când se opri din lovit răsufla greoi, însă era calmă. Se calmase.
Kevin deschise ochii și zâmbi. Îi merse planul. O făcu să se oprească din plâns și să se calmeze.
- Acum...zâmbi fericit uitându-se la modul în care stătea pe el și se simțea mult mai excitat față decât atunci când urma să și-o tragă cu una bună de tot.
- Te-am lovit? Întrebă comfuză, dar rămase așezată pe pieptul lui ce emana o căldură aparte, cu picioarele de-o parte și de alta a lui și cu mâinile așezate pe pieptul lui. Nu înțelegea modul ciudat de satisfacție pe care o simțea stând așa, deasupra lui, simțindu-i abdomenul încordat pe sub bluza subțire pe care acesta o purta.
Rămase așa privind din nou scânteia din ochii lui atât de comfuză. Se ridicã brusc de pe el și se îndepărtă până la copacul de care se sprijinise.
Ce rost are? De ce să îmi pese de ce simte el? Dacă îl rănesc sau nu? Oricum nu schimbă nimic asta? Nu că ar avea ce să schimbe? Nimic nu va schimba ce se întâmplă în viața mea! Nimic nu va liniști furtuna durerii din sufletul meu. Nimeni nu va putea face nimic.
- Nu știi nimic.Murmură dând să plece însă vocea lui o făcu să amuțească în loc și să se încrunte.
- De unde știi? Îi simți respirața fierbinte în ceafă ce venii ca un duș rece pe pielea ei fierbine făcând-o să se întoarcă brusc.
- Nu știi nimic! Repetă ea nervoasă privindu-l încruntată.
Tu nu știi nimic. Nimeni nu știe! De ați ști poate ma-ți privi cu milă! Si urăsc asta. Urăsca ca oamenii să mă creadă slabă, chear dacă sunt nu vreau ca ei să știe. Nu vreau ca ei să știe cât sufăr, cât încerc sã rezist în lumea asta curdă ce mă lovește din toate părțile și nu se satură să își badă joc de mine. Universul mă urăște, vrea să sufăr, sã plâng și să mă distrug singură! Îl amuză asta teribil și simte apogenul plăceri când mă vede cum cedez de fiecare dată sub loviturile grele ale destinului. Ce-ți mai place să mă vezi distrusă! Nu te saturi cu puțin! Vrei totul, destinule. Vrei să îmi iei și ultima fărâmă de putere ce zace în mine și să mă lași să zac neputincioasă aici, destinule, în lumea asta perversă și plină e durere! În acest iad în care totul pare lapte și miere însă defapt e doar lacrimi și durere.
- Ba da...știu multe...poate doar numele tău, trecutul, prezentul iar viitorul nimeni nu-l știe...ai dreptate...nu știu nimic despre viața ta...dar știu că ești specială. Că ești acea fată care are un trecut misterios, un prezent dureros și un viitor necunoscut. Acea fată ce luptă mereu însă care cade de atâtea ori încât a uitat să mai țină cont de câte ori s-a ridicat. Acea fată care și-a pierdut speranța însă care continuă să lupte. Spuse atingându-i cu vârful degetelor vânătaia de la tâmplă și zâmbi. Acel zâmbet sincer ce nimeni nu i l-a mai arătat niciodată, acel zâmbet ce o face să plutească și să uite pentru o secundă de tot și toate.
Vorbește de parcă m-ar cunoaște...de unde știe el cum sunt eu? De unde mă cunoaste el pe mine?
Era atât de ciudat ceea ce se întâmpla. O lacrimă se scurse pe chipul ei palid rostogolindu-se încet pe obraz. Degetul lui mare o șterse încet și îl privi uimită. Era atât...de bine...se simțea altfel în acea clipă, de parcă nu era ca înnainte. De ce o făcea să se simtă așa? Alintată?
Nu! Ce fac? Nu, nu așa ceva! Nu e bine.
Se întoarse brusc pe călcâie și o luă la goană printre copaci, cu lacrimile ce îi curgeau neîncetat pe chip fără să le mai poată controla. Îi șterse lacrima...
El rămase privind uimit în urma ei zâmbind.
Of, fetițo, viața asta nu încetează sã te lovească! Își spuse în minte și se întoarse pe călcâie pornind spre casă.