Sub spirit (În Curând)

Capitolul 5- Începutul

----- Capitol needitat -----

- Ar fi trebuit să dau la școala de aviație, rosti cuvintele încet, cu capul plecat, privind spre un punct absent, dar parcă nu am avut tragere în acel moment. Sincer, m-am simțit copleșită în acea clipă, în acele secunde pline de tensiune, când mă aflam în fața sălii în care se depuneau actele. Și am plecat, rosti resemnată. M-am întors la cămin și de atunci îmi regret decizia, concluzionă, oftând.

Eos își frământa degetele agitată, uitându-se acum la doamna Tudor. Analizând situația, se gândi la trecutul său și la proasta decizie pe care o luase atunci. Poate că, dacă n-ar fi fugit, acum era în stare să piloteze măcar un comun Boeing 737, aeronava cu două motoare, cu dimensiunea standard de un culoar și cu o capacitate de două sute de locuri.

- Ce faci atunci când ești liberă? o întrebă psihologul, cu ochii căprui și părul de culoarea focului, dând încă o pagină din caietul său.

Ce făcea? Se documenta, citea, citea și iar citea. ,,Acasă", cum spunea ea acelui loc sobru și plin de copii uitați, avusese zeci de dosare, toate pline cu materiale despre fel și fel de motoare de aviație, evidențe despre piloții importanți și sute de imagini cu diferite aeronave.

- Nimic, minți cu voce joasă. În fond, venise la aceste consultații pentru a demonstra lumii că ea nu era deloc nebună, așa cum o numea majoritatea.

Cei care o cunoșteau au avut grijă să îi lipească această etichetă, care o făcea să se simtă cu adevărat jignită. Probabil, faptul că nu lăsa niciodată acest subiect să se epuizeze, îi făcuse să o creadă diferită. Era adevărat, iubea din toată inima să caute cât mai multe informații și mereu voia să le aducă la cunoștință celorlalți. Poate de aceea, prin insistența ei, a ajuns să fie numită „fata avion". Nu îi plăcu deloc când auzi acestă poreclă, pe atunci se simțise jignită, dar cu timpul învățase să nu mai bage în seamă gura lumii și să se concentreze pe ceea ce îi plăcea. 

- Te mai întreb ceva, după care încheiem ședința noastră pe ziua de azi. Făcu o scurtă pauză, cântărindu-și cuvintele pe care urma să le rostească cu voce tare. De ce crezi că te-ai speriat în acea zi? Atunci când ai mers să te înscrii. Totuși, ai spus că îți plăcea adrenalina, și bănuiesc că încă îți place, iar aviația pentru tine a fost și este ceva special. De ce nu ai mai încercat deloc în acești cinci ani?

Eos clipi de câteva ori, încercând să găsească un răspuns cât mai potrivit. 

- Sincer, deschise gura, vorbind aproape șoptit, nu știu... oftă lung, lăsându-se pe spate, închizând ochii. În ziua aceea ceva nu a fost în regulă cu mine. Mă simțeam amețită, probabil și din cauza răcelii care a urmat. Iar pe lângă asta, aveam un sentiment tare ciudat, ca și cum în subconștient aș fi știut că urma să clachez.

- Dar îți place în continuare, nu? Încă te mai documentezi, nu?

- Da! răspunse plină de hotărâre. Iubea tot ce ținea de aviație, doar că niciodată nu a fost suficient de curajoasă să progreseze, să facă un pas în față. 

- Atunci revin cu întrebarea: de ce n-ai încercat din nou? 

Nu avea ce să răspundă, așa că se fâțâi pe fotoliul galben, încercând să se facă mai comodă. Eos avea un principiu: dacă prima oară nu merge bine, atunci trebuie să lase baltă, deoarece nu o să fie nici a doua oară cum îi poftește inima. Dacă prima oară nu a reușit să se înscrie, atunci a încetat să se mai gândească la asta, preferând să viseze la ceva ce nu putea duce până la capăt. 

- Nu am vrut, spuse tare, hotărâtă să scape de repetarea acestei întrebări. M-am concentrat pe altceva, dar bănuiesc că această parte a poveștii poate să rămână pe data viitoare, nu? întrebă, ridicându-se din fotoliul confortabil, pregătindu-se de plecare.