Ajută-mă să trăiesc!

Cpitolul 4

Ea era într-un colț, lăsată pe vine, cu genuchii strânși la piept și plângând. Se simțea încolțită. Unde avea să meargă acum? Cum putea scăpa? Ce făcuse? De ce nu o fi luat-o prin pădure și să fugă acasă. Nu! Prefera să stea aici, plângând, în fața lui decât acasă.
Îi auzi pașii apăsați venind spre ea și își strânse puternic genuchii la piept, își ascunse bine capul sub glugă. Kevin se aplecă lângă ea și oftă. Avea să o lovească, nu? Ea era motivul pentru care se bătuse cu Nick și de dimineață și acum.
- Ești bine? Șopti el încet.
Vocea lui era răgușită și caldă, aproape simți căldura acaparându-i corpul. Înghiți în sec. Dacă era bine?
Nu, nu sunt bine deloc! Nu mai pot! Te rog, ajută-mă!
Voia să îi spună asta, chiar se gândi să deschidă gura, dar nu. Era la fel ca ceilalți. O va judeca, o va bate, o va răni! Așa cum fac toți. Nu avea rost. Mai bine se închidea în ea și suferea singură, în tăcere, decât să știe toți motivele și să râdă.
- Hei! Ești bine? Te doare ceva? De ce nu îmi vorbești? O întrebă.
Tu de ce nu mă lași în pace?
Acum era nevoită să vorbească! Să poată să îl facă să înțeleagă că ea nu vrea ca el să vorbească cu ea sau să se apropie de ea.
- Lasă-mă. Pleacă. Șopti printre suspine.
Când auzi șoapta ei își simți inima cum se zdrobi! Atâta tristețe. Câtă durere. Îi venea să o strângă în brațe, să o alinte și să îi alunge toată durerea. Dar știa că ar fi făcut mai mult rău decât bine. Trebuia întăi să o calmeze.
- Ai o voce atât de frumoasă. Șopti zâmbind. Spunea adevărul, avea o voce caldă, frumoasă, parcă menită să cânte balade.
Ea se opri brusc din plâns. Ce i-a spus el? Era prima persoană din viața ei care îi făcuse vreodată un compliment! Și...mereu visase ca cineva să vorbească cu ea calm...blând...să îi facă complimente cum nimini, niciodată nu i-a făcut. Iar acum că pentru prima dată cineva îi spuse ceva frumos nu știa ce să facă...ce să zică?
Își ridică puțin capul și îi privi ochii de jad ce îi analizau fiecare detalui. Acum?
Mulțumesc! Și ochii tăi mă fac să tremur și nu de durere! Spune-o! Nu e greu!
Dar tăcu. Nu mai plângea. Doar îl privea speriată și uimită. Îi zâmbi cald așa cum văzuse doar la oamenii de pe stradă care zâmbeau persoanelor de lângă ei.
- Te doare ceva?
Da. O dor toate! Mai ales înnăuntru. Dar pe cine interesează ce o doare? Pe nimeni. Dar decise să tacă.
- Lasă.mă. Murmură din nou cu lacrimi în ochi împingându-se temătoare în peretele rece și umed.
- Nu vreau să îți fac nimic! Înghiți el în sec. Te rog...doar lăsă-mă...
Când îi atinse încet brațul ea se smuci speriată și icnind se ridică în picioare lipindu-și spatele de zid. El se ridică în urma ei și o privi oftând. Ochii lui erau ațintița fix asupra gâtului ei. Mâna lui se ridică și se duse încet spre gâtul ei. Cum putea să scape? Dacă o strângea de gât? Voia să o omoare? Își întoarse capul într-o parte strângând din ochi și tremurând de frică.
El era în apogenul sentimentelor ce se năpustise fără milă asupra lui. Simțea cum tremură inexplicabil, simțea curenți electrici în tot corpul, nu mai era conștient de ceea ce făcea, părea că e hipnotizat de ea.
Îi atinse cu vârful degetelor urmele roșiatice de pe gât, cele din urma strânsorii lui Nick. Își încordă maxilarul nervos.

- Nenorocitul! Îngână șoptit.
Ea tremura speriată și aștepta ca în orice secundă el să își înfigă mâna în gâtul ei, dar asta nu se întâmplă. Îi simți vârful degetelor plimbându-se în lung și-n lat pe gâtul ei subțire. Pentru o secundă rămase paralizată simțindu-i atingerea. Fiori îi intrau prin piele și o forțau să își muște buza. De ce simpla lui atingere o făcea să se simtă așa? Oare fiindcă nimeni nu a mai atins-o vreodată în acea zonă? Își întoarse capul și privi acei ochi de jad care o făceau să se simtă atât de ciudat. De ce se simțea ciudat? Își ridică încet mâna și îi prinse încheietura mâini temătoare. Îi era teamă de el, putea să îi facă orice. Nimeni nu ar auzi și nimănui nu i-ar păsa.
- Te rog...șopti simțind lacrimile fierbinți cum i se scurg pe obrajii de porțelan.
- Nu mai plânge micuțo, aceste picături impure nu au voie să îți păteze chipul trandafiriu...murmură el și îi privi din nou acei ochi atât de întunecați însă, ce simțea că îi luminează sufletul.
Cuvintele lui atât de blânde cum nimeni nu îi mai grăi vreodată o făcu să verse și mai multe lacrimi amare ce se scurg încet pe obraz oprindu-se în bărbie și căzând pe cimentul rece. Chipul lui se întristă și mai mult. Nu îi făcea nimic.
- Te rog...lasă-mă...te rog...îl imploră cu durere simțind că nu mai are forță pentru a mai putea sta în preajma lui. Emana putere, duritate și superioritate față de ea și toate astea o copleșeau. Dacă...dacă ar putea lua și ea puțină putere...să absoarbă doar un gram cât să poată trece mai ușor prin ceea ce o aștepta acasă...
Își lăsă mâna în jos și Tara se simți liberă. Voia să plece? Da, se dădu la oparte din fața ei și îi lăsă drum liber. Rămase pe loc. Ea oare vioia să plece? Nu. Nu voia. Sau...da, mai bine pleca! Dacă îi făcea rău? Se uită spre tomberoane apoi spre el. Și chiar și așa, tot era mai bine ca și acasă....un gând fulgerător îi trecu prin minte. Dacă avea să se atașeze de el? Nu. Asta nu se putea întâmpla niciodată. Ea nu putea avea încredere în nimeni. Niciodată! Fusese de prea multe ori păcălită încât să mai creadă în niste vorbe prostești. Ce motiv ar avea el să vorbească frumos cu ea? Niciunul! Dintre toți el ar fi acela? Voia să îi facă rău așa cum au făcut-o toți.
Îi aruncă o ultimă privire plină de ură și dezgust și plecă în fugă. E ca toți ceilalți! Nu știa din ce motiv își tot repeta asta în cap. Oare era adevărat sau încerca să se convingă pe ea că este adevărat?