IONA
de Marin Sorescu
Iona, subintitulată de Marin Sorescu „tragedie în patru tablouri, a fost publicată în 1968 în revista „Luceafărul" şi face parte, alaturi de Paraclisierul şi Matca, dintr-o trilogie dramatică, intitulată sugestiv Setea muntelui de sare. Titlul trilogiei este o metaforă care sugererază ideea că setea de adevăr, de cunoaştere şi de comunicare sunt căile de care omul are nevoie pentru a ieşi din absurdul vietii, din automatismul istovitor al existenţei, iar cele trei drame care o compun sunt meditatii-parabole, realizate prin ironie. Simbolice pentru titlul volumului din care fac parte, dramele Iona , Paraclisierul şi Matca sunt parabole pe tema destinului uman , parafrazând trei mituri fundamentale: mitul biblic (Iona) , mitul meşterului Manole (Paraclisierul) , şi mitul potopului (Matca).
Piesa de debut a autorului, Iona (1968) reprezintă capodopera sa dramatică şi unul dintre evenimentele vieţii noastre teatrale. În ea , autorul a simbolizat drama ontologică a omului modern (şi a omului ca fiinţă) aflat sub puterea destinului orb. Inspirată din mitul biblic al omului înghiţit de un peşte, opera nu prezintă o drama individuală, ci una general umană, nascută din frământările şi neliniştile fiinţei pământene în faţa propriului destin. De-a lungul celor patru tablouri , Iona dă naştere la interogaţii existenţiale grave, privitoare la viaţă, moarte, singuratate, destin; prin această trăsătură , ea se încadrează în teatrul de idei devenind un adevarat poem dramatic al nelinistii metafizice.
Tema piesei este singurătatea, frământarea omului în efortul de aflare a sinelui, ezitarea în a-şi asuma conştient drumul în viaţă. Problematica se diversifică prin revolta omului în faţa destinului, raportul dintre libertate şi necesitate sau incomunicarea socială, ca sursă a singurătăţii.
TITLUL-Drama "Iona" are la origine cunoscutul mit biblic al lui Iona, fiul lui Amitai.Iona este însărcinat să propovăduiască cuvântul Domnului în cetatea Ninive, căci păcatele omenirii ajunsesera pâna la cer. Iona primeşte misiunea, dar se răzgândeşte şi se ascunde pe o corabie cu care fuge la Tarsis. Dumnezeu îl pedepseşte pentru nesupunere trimiţând un vânt puternic care provoaca o furtuna pe mare. Corăbierii bănuiesc faptul că Iona este cel care a atras mânia cerească şi îl aruncă în valuri. Din porunca divină, Iona este înghiţit de un monstru marin şi după trei zile şi trei nopţi petrecute în burta peştelui în pocăinţă,"Domnul a poruncit peştelui şi peştele a vărsat pe Iona pe uscat". Subiectul acestei fabule biblice se întâlneşte în piesa lui Marin Sorescu numai ca pretext, personajul deosebindu-se de biblicul Iona prin aceea că acesta din urma este înghiţit de chit pentru că voia să fugă de o misiune, pe când eroul lui Sorescu nu săvârşeşte nici un păcat, se află încă de la început"în gura peştelui"şi nici nu are posibilitatea eliberarii de fapt .
Chiar dacă existenţa în scenă a unui singur personaj poate părea surprinzătoare, ea nu este neapărat neobişnuită, căci, asemenea dramaturgilor moderni, Sorescu îşi construieşte piesa în răspăr cu regulile teatrului ,,clasic". El renunţă la dialog, obligându-şi personajul ,,să se dedubleze, să se plieze şi să se strângă după cerinţele vieţii sale interioare şi trebuinţele scenice" Consecinţele sunt intrigii şi plasarea acţiunii în planul parabolei.
Piesa este alcătuită din patru tablouri. Fiecare dintre acestea prezintă un alt context în care se află personajul. Rolul indicaţiilor scenice este de a ajuta la clarificarea semnificaţiilor simbolice şi de a oferi sprijin pentru înţelegerea problematicii textului.
,,Ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte cu sine însuşi întrebări şi-şi răspunde, ca şi când în scenă ar fi două personaje..."-precizarea din debutul textului, din didascalii, oferă atât informaţii legate de punerea în scenă a piesei, cât şi ajutor în descifrarea temei. Nimic din ceea ce se întâmplă pe scenă nu trebuie interpretat în plan real, piesa fiind în fond o parabolă a căutării spirituale a individului. Este vorba de drumul dificil şi dureros spre înţelegere privită ca iluminare. Toate gesturile eroului, indicaţiile de regie, decorul, totul trebuie aşadar ,,citit" în cheie simbolică.
