Neomodernismul, perioada postbelică
Leoaică tânără, iubirea, de Nichita Stănescu
Neomodernismul este o orientare care își face simtita prezenta in perioada anilor '60 - '70, dupa un deceniu („obsedantul deceniu") în care literatura, ideologizată politic, fusese practic anulată ca formă de manifestare liberă a spiritului uman. Acum însă, creându-se o breșă în rigiditatea structurilor comuniste de conducere, literatura se reîntoarce. Este o perioadă a redescoperirii sentimentelor și a redescoperirii emoției estetice. Poezia redevine lirism pur, după ce fusese contaminată maladiv cu un prozaism militant, se redescoperă puterea metaforei, profunzimile ființei și marile întrebări ale acesteia. Se cultivă ironia, spiritul ludic, reprezentarea abstracțiilor în forma concretă.
Primul volum al lui Nichita Stănescu, „Sensul iubirii"(1960), volum situat sub semnul redescoperirii lirismului, este o odă adusă unui univers în plină geneză, univers cu care eul liric se identifică pe măsură ce se descoperă în el. Dacă în acest prim volum dominat de prezența metaforei, sensul lumii este sensul iubirii, în al doilea volum, „O viziune a sentimentelor"(1964), care continuă linia celui dintâi, viziunea asupra lumii este o viziune a sentimentelor. Poezia este pentru Nichita Stănescu sentiment prin care lumea se reconfîgurează din temelii, descindere a realităţii în cuvânt, realitate secundă, corporală, creată în interiorul limbajului pornind de la realitate, o desprindere a cuvântului de realitatea pe care o desemnează şi construcţia unei lumi de noi sensuri şi de noi realităţi (noi semnificanţi pentru noi semnificaţii).
Poezia „Leoaică tânără, iubirea" face parte din al doilea volum al poetului și acumulează o serie de trăsături ale neomodernismului. Lirismul pur este valorificat prin asumarea perspectivei profund subiective a eului. Tema iubirii dă seama despre intimitatea și profunzimea ființei. Metafora este principalul instrument de configurare a viziunii subiective asupra trăirii interioare. Evoluția sentimentului este redată ludic, printr-un joc al concretizării dimensiunii abstracte a acestuia, la care contribuie asocierile neașteptate. Expresia poetică este novatoare și surprinzătoare, contribuind uneori la ambiguizarea sensurilor.
Titlul poeziei exprimat prin structura apozitivă ,,leoaică tânără, iubirea"propune o asociere inedită a acestui sentiment profund uman cu un mamifer puternic, feroce, metafora evidențiind paralelismul dintre iubire și leoaică. Astfel, asemenea leului (regele junglei), iubirea rămâne „regina" sentimentelor umane.
In plan compozitional, poezia este formată din trei strofe inegale ca dimensiune (6-8-10 versuri), rima imperfectă și măsură variabilă; ca Blaga, Nichita Stanescu recurge la virtuțile ingambamentului - tip de vers care fluidizează temele și motivele, subliniind anumite formule poetice.
Incipitul reia titlul, prima secvenţă a textului marcând o ruptură, mai întâi din punct de vedere formal, printr-un anunţ impetuos, izolat de restul discursului poetic Leoaică tânără, iubirea/mi-a sărit în faţă. Primul vers, metaforă incompletă a iubirii (incompletă pentru că lipseşte doar conjuncţia comparaţiei, nu şi termenul de comparat), situează sentimentul în sfera de semnificaţii a simbolului leului, respectiv putere, forţă, agresivitate, dar şi eleganţă, nobleţe, simbol care, prin feminizare, capătă noi valenţe. Îmbogăţindu-se cu ideea de posesivitate, leoaica, prin partea maternă a ei, garantează perpetua regenerare. Dinamismul celui de-al doilea vers trebuie pus în relaţie cu agresivitatea leoaicei, alături de care induce ideea de surpriză năucitoare pe care o produce apariţia sentimentului.
Primele momente ale receptării sunt asociate cu alte imagini ale agresivităţii, respectiv ale şocului provocat de contact: Mă păndise-n încordare/mai demult/Colţii albi mi i-a înfipt în faţă/m-a muşcat, leoaica, azi de faţă. Pânda, aşteptarea camuflată, din perspectiva leoaicei-iubire, presupune intenţie; în aşteptare se află şi eul poetic, dar aşteptarea acestuia este nedeterminată intenţional, astfel motivându-se şi surpriza pe care i-o provoacă apariţia. Pânda este deci urmată de seducţie. Momentul este marcat în a doua secvență poetică de o dublă transfigurare, a fiinţei invadate de sentiment şi a lumii, receptată prin prisma noii identităţi a fiinţei. În fapt, lumea se recreează reiterând momentul genezei: în jurul meu, natura/se făcu un cerc, de-a-durajcănd mai- larg, când mai aproape/ca o strângere de ape. Nu este vorba doar de o reconfigurare, ci de o reconstrucţie al cărei rezultat este modificarea fundamentală a percepţiei realului.
În Logica ideilor vagi, poetul N. Stănescu observa că fiecare dintre simţurile noastre cuprinde doar o fâşie de realitate, respectiv că, unificate, simţurile tot nu surprind întreaga realitate, care se află, de fapt, între aceste fâşii ale percepţiei senzoriale: Organele de simţ[...] nu sunt decât nişte coarne de cerb care împung aerul. Aerul împuns nu este decât aer împuns. Dar aerul dintre coarnele cerbului, ce este el? Poate fi cunoscut, poate fi împuns? Cu alte cuvinte poate fl dedus şi simţit? Fiinţa sedusă îşi abandonează simţurile distincte pentru a le unifica, Şi privirea-n sus ţâşni/ curcubeu tăiat în două/ şi auzul o-ntâlni/tocmai lângă ciocârlii, pentru ca apoi să renunţe la ele (Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă şi la bărbie/dar mâna nu le mai ştie...), în favoarea unei alte modalităţi de percepţie: sentimentul, pe care poetul îl definea ca fiind formă vagă a ideii sferice. Zborul înalt al ciocârliei și cântecul ei divin sugerează aspirația spre absolut, unind planul teluric cu cel cosmic. Iubirea operează adevărate mutații anatomice. Finalul surprinde imaginea unui „deșert în strălucire" (metafora care reunește forța pustiitoare, devastatoare a iubirii cu strălucirea). Mâna care „alunecă-n neștire" nu mai recunoaște „sprânceana", „tâmpla" și „bărbia" - elemente ale existentei sale anterioare. Omul s-a dematerializat, s-a spiritualizat, iar „leoaica arămie" face parte acum din ființa sa. Repetiția din finalul poemului, urmată de punctele de suspensie „înc-o vreme / și-nc-o vreme" are rolul de a eterniza clipa trăită, de a smulge iubirea de sub impactul timpului.
Consider că întâlnirea cu leoaica nu este altceva decât întâlnirea cu poezia, metafora-titlu fiind metafora poeticităţii. În Logica ideilor vagi, poetul opina că literatura îşi are la origine[...] încercarea de a acoperi zonele neînregistrate senzorial ale naturii. Astfel, concepţia despre actul poetic a lui Nichita Stănescu cunoaşte modificări succesive. Dacă la început poezia era înţeleasă ca modalitate de transpunere a unei viziuni a sentimentelor, ea devine apoi un refugiu al realităţii care coboară în cuvânt. Poetul încearcă să ia în posesie realul prin cuvânt, dar descoperă ruptura dintre sens şi realitatea la care se raportează şi astfel începe o luptă „împotriva cuvintelor" care duce la instaurarea unei alte ordini a realităţii şi a semnelor sale verbale.
În concluzie, poezia „Leoaica tânără, iubirea" de Nichita Stănescu este o artă poetică neomodernistă specifică primei etape de creație, caracterizând un eu liric vitalist, în care iubirea este sentimentul dominant revitalizator atât pentru ființa sa, cât și pentru creație. Poezia se înscrie în estetica neomodernistă prin tratarea marilor teme (iubire, natură, timp), prin recursul la metaforă, prin sugestie, ambiguitate și prin expresivitatea versurilor.
