Profesorul de matematică

28

P.O.V- Olivia

-Anastassia te-ai îmbrăcat?
-Da mami! Sunt gata!
-Bine! Haide să mergem în parc.
-Dar mami nu am mâncat.
-Vrei să mâncăm în oraș?
-Da! îmi răspunde ea entuziasmată.

O iau pe Anastassia de mână și mă îndrept spre mașină. Azi am o zi liberă și aș vrea să mi-o petrec alături de fetița mea. Am să iau micul de jun cu ea și apoi stăm în parc.
-Mami unde mergem?
-Mergem să mâncăm la o terasă. Are și un parc drăguț acolo. Și mai târziu dacă vrei mergem în moll ca fetele.
-Yupi! Mami pot să te întreb ceva?
-Orice!
-Când se va întoarce tati? Toate colegele mele au câte un tătic grozav!
-Se va întoarce...într-o zi.
-Dar de ce nu vorbești cu el la telefon?
-Ce ai vrea să mănânci?- încerc să schim eu subiectul. E un subiect sensibil pentru mine în special.
-Dar mami....
-Anastassia! Închidem subiectul.

Știam că încercarea mea de a schimba subiectul va eșua. Deși Anastassia are aproape șase ani, este o fetiță foarte deșteaptă.

-Am ajuns!

O ajut să se dea jos din mașină și îi văd fața cât e de tristă.
-Iubita mea îți promit că vom vorbii acasă despre asta. Bine?
-Bine mami.-spune ceva mai fericită de data asta.

Intrăm în local și ne așezăm în colțul acestuia.
De îndată ce ne așezăm apare și un chelner, pregătit să ne ia comanda.
-Bună ziua! Ce doriți să serviți doamnă?
-Bună! Aș dori o cafea, fără zahăr și un covrig polonez.
-Bine! Iar tu domnișoară ce servești?
-Eu vreau ceai și covrig ca a lui mami.
-Ok scumpo!

Chelnerul pleacă, iar Anastassia își îndreaptă privirea spre parcul de afară.
-Poți merge și tu după ce mănânci.
-Yupi!

P.O.V-Zayn

O rază stupidă de soare îmi intră în ochi și sunt nevoit să mă trezezc. Fac un duș și mă duc la mașină să caut un loc nenorocit în care să îmi beau cafeaua. Azi nu vreau să pun gura pe alcool, căci vreau să le găsesc cât mai repede pe fetele mele.
După zece minute de mers cu mașina, găsesc o terasă ce pare a fii drăguță. Intru și mă așez la o masă. După ce chelnerul îmi ia comanda, privirea îmi cade pe o fetiță cu părul blond și ochi negrii ca tăciunele. O privesc timp de cinci minute și realizez că seamănă cu mine și cu Olivia! Ce naiba? Mă uit să văd cu cine este însoțită, dar locul unde stau nu îmi permite să îi văd fața, doar spatele. Să fiu al naibii! Cred că am înnebunit. Femeia aia seamănă cu Liv a mea. Mă ridic de la masă, cu intenția de a mă îndrepta spre cele două femei care ar putea fii familia mea. Mă așez în fața femeii, care nu este Liv.
-Eu...îmi cer Scuze! V-am confundat.
-Nu e nici o problemă.

Mă întorc la masa mea cu inima frântă. Cât de prost să fiu încât să cred că e Olivia și fata mea? Cine știe câte fete sunt cu părul blond și ochi negri? De fapt nici nu aș merita să o găsesc din întâmplare.
Iau și un ziar, pentru a citi până îmi beau cafeaua. Nu fac asta de obicei, dar în lipsă de altceva e ok.
Îmi vine să mă dau cu capul de perete. Nu pot să cred ce e pe prima pagină!

"Olivia Thomson nu este doar o avocată bună! Este și o mamă perfectă și devotată"

Iar sub acest titlu uriaș sunt câteva fotografii cu Liv și cu o fetiță. Cu fetița mea. Deci aici s-a ascuns cinci ani de zile? Aici a plecat cu inima mea și cu copilul meu? Trebuie să o găsesc cât se poate de repede. Nu pot sta în același oraș cu ele fără să le întâlnesc. Vreau să fac parte din viața lor.
Arunc pe masă 20 de dolari pentru cafeaua de care nici măcar nu m-am atins și fug spre mașină. Dacă Olivia și-a terminat studiile și este o avocată de excepție, atunci unde pot să dau de numărul ei decât la judecătorie,nu?

P.O.V-Olivia

-Mami haide să îmi dai avânt!
-Desigur scumpa mea!

Sunt în parc cu Anastassia, dar presimt că azi se va întâmpla ceva. Nu știu dacă e de bine sau e de rău, dar prefer să ignor acest feeling.

-Scumpo eu mă așez pe banca aceea. Cea de acolo.
-Bine ,mami.

Mă așez și decid să îmi citesc notificările și email-urile. Aceleași lucruri! Cazuri noi peste care am să mă uit acasă. Dintr-o dată simt două mâini care îmi acoperă mâinile. Ce naiba?!
-Cine mama naibii ești?
-Of, iubito! Tot așa urât vorbești.

Nu pot să cred ce îmi aud urechile. Aș recunoaște vocea asta oriunde și oricând. Chiar și după cinci ani în care nu am mai auzit-o.

-Zayn?! Ce naiba? Tu cum ne-ai găsit? Ce cauți aici?

În locul răspunsurilor primesc un sărut. Un sărut după care am tânjit cinci ani. Oricât de multă ură s-a adunat în mine în ultimii ani, acum, creierul meu s-a blocat. Nu mai pot gândi rațional, așa că mă las dusă de val și îi răspund la sărut. Un sărut de care aveam nevoie.