Ultimul Război: Ordinul Supravieţuirii

Capitolul 1 - În care nimeni nu are de gând să îi salveze

CAPITOLUL I

Prima explozie îi luă prin surprindere pe toți, zdruncinând tot trenul. Inainte de a putea procesa imaginea din jurul său, Maryse simți cum toate instinctele îi devin active. Simțea adrenalina scurgându-i-se prin corp, făcând-o să uite de orice altceva. Sărit în picioare, fiind conștientă de miile de alarme care îi sunau în minte, activându-i reflexele și făcându-i mușchii să fie încordați, ca o avertizare a unui pericol iminent.

In jurul ei, alți câțiva copii se ridicaseră în picioare și păreau la fel de încordați ca și ea. In ciuda încercărilor sale disperate de a își da seama ce se întampla, nu putea vedea nimic în exteriorul trenului din cauza celorlalți adolescenți care se lipiseră de geamuri. Cea de-a doua explozie, la fel de neașteptată ca prima, a făcut vagonul să se încline, reușind să îi răstoarne pe toti de pe picioare. Era mult mai aproape decât prima, lucru care se simțea cu ușurință, doar din felul în care vibrațiile se distingeau mai clar.

Încercând să nu alunece lângă restul copiilor, Maryse își încleștă ambele mâini pe o bară din metal de care se ținu cât de strâns era posibil.

-- Știe cineva ce Dumnezeu se întâmpla aici?!

Vocea unei fete spărsese liniștea din compartiment, punând întrebarea care îi neliniștea pe toti. Părea să aibă în jur de 17 ani, mai tânără decât Maryse, care era destul de sigura că proveneau din țări sau chiar de pe continente diferite. Fata vorbea engleza cu un accent ciudat, italian sau spaniol din câte știa.

-- Dacă aș ști, sigur aș împărtăși cu voi această informație prețioasă! îi strigă un băiat de undeva din spatele ei. Dar nu știu și cred că nimeni nu o face, așa că ai putea avea răbdare.

Maryse ar fi vrut să îi roage să tacă, să le explice că nu era nici locul și nici momentul pentru un schimb de remarci sarcastice, dar frica îi pusese un nod în gât.

Se uită în jur, observând că erau cel puțin 20 de adolescenți în acel compartiment și probabil 200 în tot trenul. Doar adolescenți: fără copii, ei fuseseră evacuați primii, și fără adulți, ei nefiind evacuați deloc.

Sunetul asurzitor al unei alte explozii a zguduit încă o dată trenul, de această dată reușind să îi zdruncine foarte bine pe toti. Un conductor îmbrăcat în uniformă a deschis repede ușa și, aproape urlând cu gura lipită de megafonul său alb, le-a ordonat să se așeze înapoi pe scaune și să își lege centurile de siguranță. Bărbatul părea speriat și obosit, fața sa fiind roșie de la efort. Ascultători, toți au urmat ordinele și s-au îndreptat către locurile lor. Maryse era așezată pe scaun, încercând cu disperare să își pun centura, iar faptul că îi tremurau mâinile nu o ajuta deloc. Unii dintre adolescenți plângeau, lăsându-se pradă fricii. Era ironic că nimeni nu se gândise că un drum cu trenul pe timp de război ar putea să fie atât de periculos. Pe de altă parte, chiar și cei care nu plângeau erau speriați, lucru care se putea citi pe feţele lor.

Deși se asteptau la asta, ultima explozie tot îi luă prin surprindere. Toți sperau că se va termina în curând, că vor ajunge în locuri sigure, la adăpost de războiul care se ducea în fiecare moment. Ceea ce i-a speriat mai mult decât explozia a fost oprirea trenului. Fără nicio avertizare, fără vreun semnal de alarmă... pur și simplu o frână bruscă a făcut ca peisajul să nu se mai schimbe încontinuu, ci să stagneze.

Îmi e foarte frică, realiză Maryse înainte de a-și da seama de ce se întâmplă și de a încerca să își suprime sentimentul.

Surprinzator, toți au așteptat câteva minute foarte lungi în liniște, până când au auzit strigătele. Imediat după ele, fata simți căldura oribilă care se întindea peste tot. Uitându-se în jur, realiză ce se întâmplase: din cauza exploziei, trenul luase foc. Fără să piardă măcar o clipă în încercarea de a găsi sursa incendiului, ea se ridica de pe scaunul său, lăudându-și în gând incapacitatea de a-și pun centura. Doi băieţi erau deja la ușă, bătând cu putere în ea, în speranța că se va deschide. Maryse decise imediat că era mai înțelept să-i ajute și pe ceilalți să se ridice de pe scaunele lor. Focul deja mistuia o parte din plasticul scaunelor, emanând un miros îngrozitor. La ușă erau deja mai multe persoane, iar aerul devenea din ce în ce mai insuportabil: fierbinte și încărcat de mirosul plasticului topit. O altă fată îi ajuta pe doritori să își sfașie o parte din tricouri și le înmuia într-o sticlă de apă, ca o precauție împotriva fumului. Maryse se îndreptă și ea către aceeași fată, dar se opri înainte de a ajunge la ea, renunțând la idee.

Câteva secunde mai târziu, se auzi primul urlet. Exprima teamă, durere și frică: tipatul unei fete care avusese ghinionul de a sta prea aproape de foc. Priveliștea era oribilă, iar Maryse asista la ea fără să se poată mișca, prea terifiata pentru a putea să o ajute. După putin timp, țipetele sale au fost acompaniate de altele: datorită numărului mare de copii, focul se extindea foarte repede. Deja fumul era gros și înnecăcios, așa ca își astupa gura și nasul cu palma, sperând să nu fi respirat destul de mult pentru a muri. Din cauza lipsei de oxigen, multi leșinaseră, lovindu-se de podeaua în flăcari și de alți adolescenți, iar ea simțea ca este pe punctul de a face același lucru, sprijinită de ușa metalica a trenului--

Următorul lucru pe care Maryse l-a simtit a fost aerul rece pe care l-a tras pe nări și spatele lovindui-se de pământul tare și de o șină de tren. In sfârșit, ușa se deschisese, iar în jurul ei erau câteva corpuri ale copiilor care spera ca sunt doar leșinați, atât pentru binele lor cât și pentru sănătatea ei mintală. Reuși--- cu greu, ce-i drept --- să se întoarca pe o mână, încercând să își dea seama ce se întâmpla. Nu trecuseră decat câteva minute, cel mult, presupuse atunci.

-- Ajutor! strigă ea, regretând imediat aceasta decizie din cauza ochilor care au început sa îi lacrimeze și a gâtului care o durea. Vă rog!

Abia reușise să strige atât, vocea fiindu-i răgușită și obosită. Tuși de câteva ori, din cauza fumului inhalat, și se forță să se ridice în capul oaselor. Se aflau pe o pajiște destul de îngustă, iar căldura înnabusitoare a aerului era combinată cu cea emanata de tren și de focul care încă ardea. Celelalte vagoane erau la fel de arse și de distruse ca al lor, lucru care nu o surprindea deloc. Își duse încet mâna la cap, încercând să vadă dacă nu avea vreo rană și încercă să își miște toate degetele și membrele, în căutarea a unui potențial os rupt. Nimic. Părea să fie întreagă, cu exceptia hainelor arse și a pielii fumegânde. Ca să fie sincera, o durea fiecare părticică a corpului, dar tot a continuat să încerce să se ridice. Văzuse mii de filme pe tema războiului și era sigură că cineva venea să o salveze.

Brusc, își simti umărul prins în stransoarea de fier a unor degete și se întoarse către posesorul mâinii: un băiat destul de tânăr, mult prea curat și sănătos pentru a fi asistat la incendiu. Avea pielea incredibil de palida și, în alte conditii, l-ar fi întrebat ce cremă de plajă folosește pentru a nu se arde la soare.

-- Ești rănită? a întrebat repede băiatul.

Din vocea sa nu răzbătea îngrijorare, așa cum sperase ea, ci nerăbdare, ca și cum nu ar fi trebuit să fie acolo.

-- Nu cred! șopti și se agăţă de mâna sa, folosind-o ca suport pentru a se ridica.

-- Perfect. Măcar o persoana e bine! a exclamat și a tras-o după el mai departe de tren. Așteaptă aici, merg să vad dacă mai e cineva în stare bună.

Confuză, Maryse așteptă să i se întoarcă salvatorul. Fără să aibă ceva mai bun de făcut și încercând să nu se uite la tren, privi în zare.

-- Dumnezeule mare! Vin să ne salveze! strigă în momentul în care văzu în grup mai mare de oameni care se îndrepta către ei.

-- Au ajuns deja? băiatul părea disperat. La naiba, nu mai am timp să caut!

-- Despre ce tot vorbești? Uite! De acolo vin salvatorii noștri!

Îi arăta directia din care veneau, dar el doar s-a încruntat și a luat-o din nou de mâna. Stransoarea sa era fermă, dar fata tot îl lovi peste umăr când văzu că mergeau în direcția opusă. Încercă din nou să îi explice că urmau să fie salvați, dar parcă vorbea singură.

-- Nu-i adevărat, ok? a scrâșnit băiatul din dinți după o vreme. Nimeni nu are de gând să ne salveze. Eu încerc sa te salvez, așa că ai face bine să te calmezi, daca nu vrei să fiu nevoit să te omor.

Când a încercat să protesteze, s-a întors din nou înspre ea. Fără să spună nimic, și-a privit mâna dreaptă un moment, părând să ezite și a pocnit-o în cap cu toata puterea. Chiar înainte ca totul să se întunece, Maryse era sigură ca îl simtise săltând-o pe un umăr și începând să fugă.

Bun... Dacă ați avut răbdare să citiți până aici, probabil ați realizat deja că am început o nouă carte. Ideea e mai veche și abia recent m-am reapucat să scriu la ea, dar chiar sper să vă placă. Chiar dacă deocamdată nu pare o idee foarte originală. Apreciez orice comentariu, pozitiv sau negativ, mai ales sfaturile, pentru că doar așa pot să îmi îmbunătățesc stilul. Deci... lăsati un comentariu! :)