Sânge rece

Capitolul II

"Ne vedem în 10 minute, nu uita ce ai promis". Cuvintele acelea îmi erau străine, mama niciodată nu l-ar fi înşelat pe tata. Era rea, dar în adâncul sufletului ei ne iubea așa cum suntem, niște oameni neoameni.

Curiozitatea mea întrecuse orice limite, voiam să știu mai mult, mult mai mult. Dar știam că nu e momentul potrivit, așa ca mi-am făcut curajul necesar pentru a reintra în camera de groază. Am deschis ușa si am zis cu multa amăraciune-n glas:

-Martin. Mă cheama Clarisse Marin și sunt nou-venită aici.

-Se pare ca leul a devenit o micuță pisicuță. A zis-o așa rece încat mă facea să tremur din încheieruri, urmat de un râs "malefic" să zic așa.

-Da, îmi pare rău... am zis-o fără tragere de inimă, mă simțeam nevoită să fac asta.

-La mine nu merge draga mea cu scuzele acestea de doi bani. Hai să-ți testăm puțin inteligența în materie de istorie. A spus aceste cuvinte ca niște gloanțe aruncate în pieptul meu. Dar istoria era materia mea preferată, nu putea să se întample nimic rău, știu tot ce predase doamna înainte. Dar nu știu cât de bine le mai știam.

-Bine. am zis-o cu mult încredere.

-Prima. Cine a fost primul președinte al SUA? a zis-o de parcă era ceva greu, dar nu.

-George Washington, normal. am zis-o cu o superioritate în glas pe care nu ați vrea să o simțiți.

-Bun, a doua. Războiul cu Polonia? a început să se enerveze, dar punea niște întrebări stupid de simple.

-Fulger. era așa simplu încat am început să râd.

-Ultima. Cine a fost asasinat pe data de 22 noiembrie 1963? credea ca nu o să o știu, dar nu putea spune ceva ce nu știam din istorie.

-John Fitzgerald Kennedy. urmat de un zâmbet micuț.

-Treci la loc! mi-a zis-o de parcă nu aș fi știut nimic.

Am trecut prin mii de foi aruncate neîngrijit pe jos până la banca ruptă din ultimul rând. M-am pus pe scaunul care părea că ar fi trecut printr-un război, dar măcar mai putea ține un biet elev, măcar atat.

Fata cu părul de ciocolată mi-a zâmbit cald și mi-a zis:

-Te-ai descurcat de minune, ești foarte deșteaptă!

-Da, cred... Mersi oricum. i-am zâmbit cu un zâmbet fals, îmi părea rău că o persoană ca ea avea parte de un zâmbet ca acesta.

-Sunt Kaya, și eu sunt nou-venita. mi-a zis-o așa prietenos încat credeam că o să putem fi mai mult decât două colege normale de liceu.

-Eu sunt Clarisse. i-am zâmbit cald, poate chiar mă integram în școala cu gratii de fier.

După terminarea orei de chin în care profesoara mă întreba mereu câte ceva s-a sunat și eu nu-mi puteam scoate din cap pe Vladimir. Băiatul acela mă făcea să simt totul şi nimic, mă făcea să simt că toate problemele mele zboară departe de aici. Ochii aceia căprui de caramel şi zâmbetul acela care într-o secundă mă făcea să simt că trăiesc, îl adoram.

Atunci Kaya mi-a zis cu vocea ei caldă:

-Clarisse? Eşti bine?

-Da, da, mă gândeam la ceva. Am zis eu foarte derutată cu gândul încă la eroul meu.

-Sau la cineva? A zis-o urmată de un zâmbet cu tente puțin perverse, dar eu nu am băgat-o în seamnă şi am negat tot ce zicea despre acel cineva, nu puteam aveam încredere în ea, încă.