Solara

Visul

Era o noapte geroasă de iarnă, ce îngheța toate sunetele naturii. Bezna învăluia totul, țesând o tăcere absolută. Însă acea liniște perfectă nu emana nicidecum un sentiment de calm. Era mai degrabă liniștea dinaintea furtunii.

În inima pădurii încremenite, chiar în mijlocul unei poienițe, o fată stătea cufundată într‑un întuneric deplin. Nu purta decât o rochie subțire de saten cu umerii goi, ce atingea pământul. Părul lung îi curgea în valuri pe spate, asemeni unei cascade de sânge.

Simțea frigul înghețându-i pielea, paralizându‑i corpul, însă nu frigul era cel ce o țintuia pe loc. Nu era deloc frigul, ci frica. Simțea că este urmărită, iar inima îi bătea din ce în ce mai tare, pe măsură ce suflarea îi devenea tot mai agitată. Îi simțea prezența, chiar dacă nu-l putea vedea. Știa că este acolo. Știa că este el.

O mireasmă fermecătoare plutea în aerul înghețat, captându‑i simțurile. Auzi zăpada scârțâind, pe măsură ce se apropia de ea. Apoi se opri. Așteptă împietrită în acea atmosferă tensionată, aburul respirației sale topind cristalele de gheață din aer.

Câteva raze ale lunii pline se strecurară prin pătura groasă de nori plumburii, făcând zăpada imaculată să emane o lumină palidă. Profitând de puțina strălucire ce spulbera întunericul, privi în jur, încercând să-l zărească în acea mare de copaci parcă înfloriți din cauza zăpezii ce le acoperea ramurile.

Deodată văzu o siluetă apărând în umbră, apoi niște ochi ca de felină fixând-o cu privirea. El se apropie încet, până când se opri la doar câțiva centimetri în fața ei.

Simți un fior cutremurându-i corpul atunci când îl văzu în lumina argintie a lunii. Chipul său perfect, ca al unui înger, nu trăda nicio emoție. Îi știa deja fiecare detaliu: pielea de culoarea laptelui ce contrasta puternic cu părul negru, conturul bine definit al feței, liniile buzelor roșii și în special frumoșii săi ochi de culoarea chihlimbarului ce păreau a-i pătrunde până în adâncul sufletului.

Un fior o pietrifică, de parcă nu ar mai fi avut niciun gram de voință proprie, ci doar o slăbiciune cumplită față de el.

El își ridică încet mâna și îi dădu pe spate o șuviță din părul ei vișiniu. Își plimbă degetele reci pe obrazul ei, trasând apoi conturul feței și linia umerilor, făcând-o să i se taie respirația.

Ea își încleștă maxilare, încercând să nu răspundă în nici un fel atingerilor sale delicate, în ciuda faptului că simpla lui privire îi puse deja stăpânire pe trup. Știa că trebuie să se împotrivească acelei dorințe tentante de a-i cădea sub vrajă, însă era prea târziu. Vânătorul își obținuse prada.

El schiță un zâmbet satisfăcut, după care își apropie fața de gâtul ei și întredeschise buzele. Ea își simțea sângele pulsând în jugulară pe măsură ce respirația lui devenea tot mai fierbinte, arzându-i pielea.