Nu fugi!

Prieteni

Am inchis ochii si m-am ghemuit in fotoliu, asezandu-mi capul intre genunchi. Nu am mai schimbat un cuvant cu Jenna de doua zile, de cand i-am spus adevarul. Nu ca ea nu ar fi vrut, ci eu am refuzat. Nu stiu ce sa ii spun. Ma simt atat de ciudat ca stau in casa ei si continui sa o ignor, ca si cum ar fi vinovata de ceva. 

-Esti bine? ii aud vocea. 

Ridic capul si o vad langa masa, privindu-ma cu ochii aproape umezi. Dau din cap ca da, si ea se indeparteaza, frangadu-si palmele. Expir lung. Ma doare atat de tare ca nu ii pot vorbi. Pasii ei marunti se aud din ce in ce mai incet, luand odata cu ei toata tensiunea mea. Prezenta ei ma tensioneaza de cateva zile, ca si cum as putea simti ce se ascunde in spatele acelei jumatati de zambet sters. Am fost intotdeauna o persoana empatica, ce resimte trairile celor din jur, insa ale carei trairi nu sunt niciodata intelese. Nu ca as fi dramatic, insa e adevarat. Niciodata nu m-am simtit pe deplin inteles. Audrey nu intelegea decat ce ii placea, acceptand doar ce se ridica la standardele ei. Treaba cu boala mea probabil se cobora prea mult pentru reputatia ei.

-Stii ceva, Col? Chiar nu imi pasa! Nu imi pasa daca ai cancer, vreau sa te ajut. Nu imi pasa de fosta ta si de adevaratul motiv pentru care te-a parasit, nu imi pasa ce cauti in orasul asta. Vreau sa te ajut sa iti refaci viata. Vreau sa fii tu si sa iti traiesti cviata, oricat vei mai avea din ea. Nu imi pasa ce crezi despre mine in momentul asta, sau ce vei crede. 

Vocea Jennei imi suna atat de hotarata si puternica de parca nu i-ar fi apartinut. Parea ca se naste undeva in interiorul ei si se impleteste cu corzile sale vocale, dand drumul unei hotarari de piatra, imobila. Nici nu am simtit cand s-a asezat pe canapea si mi-a strans mana. Ochii ei verzi cu reflexii caramizii ma vrajeau si imi cresteau increderea. .

-Voi fi prietena ta. Cea mai buna prietena, si promit ca nu te voi parasi niciodata.

-Multumesc atat de mult, Jenna. Este tot ce am putut sa ii spun.

O fata obisnuita ar fi inceput sa planga si sa ma imbratiseze. Jenna nu era asa, iar asta imi era clar acum. Ochii si expresia ei emanau o bravitate nemaivazuta, un altruism adevarat, pe cand chipul atat de dulce si delicat te facea sa crezi ca ai de a face cu o fata inocenta si nestiutoare. M-a tras de brat, obligandu-ma sa ma ridic si sa ii surand.

-Ai zece minute sa fii gata. zambi ea cu toata gura.

-De ce? ii raspund cu un zambet frugal.

-Vei vedea...

~

Vata de zahar mi se topeste pe limba, facandu-ma pentru o secunda sa imi amintesc de copilarie, de mama. 

-Mi-a ramas in par!

Chicotele Jennei ma scot din reverie si incep sa rad involuntar. Imi infing degetele in parul ei pentru a culege ramasitele de vata, insa nu fac decat sa inrautatesc situatia. Jenna ma loveste cu pumnul in joaca si rade in continuare. Isi leaga parul ondulat la spate si imi zambeste subtil, in timp ce briza de pe faleza imi ravaseste parul deja ajuns la o lungime destul de mare. Nu am mai avut niciodata parul pana la umeri. Am apreciat mereu baietii cu parul lung, insa nu am avut parul lung vreodata din cauza regulilor stricte ale liceului.

Nu am mai avut de mult timp parte de asemenea distractie. Cateva ore in care chiar m-am simtit bine, fara alcool sau alte metode artificiale; doar persoana potrivita. Ne-am asezat pe o banca. Nimic nu mai era stanjenitor intre noi: ne vorbeam de parca ne cunosteam de o viata. Intr-adevar, chiar ma simteam atasat de ea: singura persoana ce mai credea in mine era mama, insa dupa moartea ei am constatat ca am trait intotdeauna lipsit de prieteni sau dragoste. Ceea ce a fost intre mine si Audrey, desi a fost aparent frumos, a fost un nimic, doar o relatie de liceu, o joaca de copii. Ma simt mandu ca voi muri alaturi de o persoana ca Jenna, chiar daca suntem doar prieteni.

-As vrea sa te rasplatesc pentru asta.

-Pentru ce? ma intreaba ea contrariata.

-Pentru tot. Pentru ca ma ajuti, pentru ca ma-ai salvat.

-Asta fac prietenii, nu?

-Da...si totusi nu imi erai prietena cand m-ai salvat. Nici macar nu te cunosteam. De ce ai facut-o?

-Tu nu ai fi facut-o? se incrunta ea, putin incomoda.

-Pentru un prieten, cu siguranta. Pentru un necunoscut, insa, tot ceea ce as fi facut ar fi fost sa sun la 911.

-Si daca nu am niciun prieten? zambeste ea timid si cu sinceritate.

Stau o clipa, cantarind cuvintele pe care le voi spune. 

-Nici eu nu am nici un prieten.

-Ba ai... zambeste si isi muta privirea spre orizont, privind oceanul cu o nostalgie profunda.

-Nu, nu am! Ce te face sa crezi ca am? M-ai cules de pe strada. Chicotesc, insa nu isi clintezte privirea, nemiscand vreun muschi al fetei.

-Esti...ai parul lung, si zambetul ala pe care il au baietii populari, te faci usor placut de cei din jur. In plus, canti si la chitara! Nu sunt destule motive? vorbeste fara sa se uite la mine.

-Ai uitat alte cateva pentru care nu as avea: am cancer, sunt orfan, sarac si ciudat. 

-Un prieten te pastreaza indiferent de statut. Nu conteaza cine esti sau ce iti place. 

-Multumesc. Zambesc larg.

Privirea mi se indreapta involuntar spre buzele ei si simt un impuls ciudat sa le strang intre dinti, sa le simt finetea si aroma.

-Eu iti multumesc. 

Dupa un moment scurt de liniste, ii aud vocea hotarata.

-Iti place McDonald's?

-Da...?

-Si ce mai astepti? sare in picioare si ma trage de mana.

Atingerea ei ma curenteaza si zambesc scurt, dupa care merg cu ea pe aleea luminata de ultimele raze ale soarelui. Cand vei intalni o persoana de la care sa nu stii la ce sa te astepti, furtunoasa si spontana, vesela insa cu o tristete blanda, sa o tii langa tine. Daca persoana aceea te iubeste, nu o rani. O vei transforma intr-un monstru. Rareori intalnesti asa oameni. Ori ii respecti, ori te cari din viata lor pentru a o salva pe a ta. Amintirea cuvintelor mamei aluneca asemeni unei lame incinse deasupra inimii mele, pentru ca mi se pare atat de ciudat sa cunosti  o persoana inainte sa o intalnesti. Uneori, stau noaptea si ma gandesc la ce mi-a spus mama in ultimii doi ani, si mi se pare atat de bizar ca prin tot ceea ce a spus la vremea aceea descrie zilele de azi, din care ea lipseste. Parca toata viata ei a avut menirea sa ma pregateasca pentru timpurile in care nu va mai putea sa imi ofere sprijinul.

-Nu iti plac cartofii?

Ochii Jennei ma privesc scrutator, analizandu-mi cu atentie expresia fetei si limbajul corpului. De cand am intalnit-o prima data am avut impresia ca are mai mult stofa de psiholog decat de medic.

-Sunt ok.

-Dar tu nu esti, imi taie rapid cuvintele. Te simti bine?

-Sunt bine. Ma gandeam doar.

-Daca nu ma suporti e ok, poti sa imi spui.

-De ce sa nu te suport? incep sa rad, insa ea continua sa ma priveasca serioasa.

-Nu stiu. De unde sa stiu la ce te gandesti daca nu imi spui?

-Este despre mama. Mi-a spus mereu despre persoane ca tine, iar eu incercam sa gasesc o astfel de persoana in fiecare om din jur. Adevarul este ca, atunci cand cauti ceva, nu vei gasi niciodata perfectiunea. Perfectiunea este o intamplare, si de obicei se intampla ca ea sa te gaseasca pe tine.

Privirea ei ma pune pe ganduri: nu stiu daca sa continui sau sa ma opresc din discursul meu. Daca stau sa ma gandesc, a fost cam siropos si putin fara sens. Zambeste cu subinteles si se ridica alene de la masa. Mana ei e rece si uscata cand imi atinge dosul palmei. Imi face semn din cap