Nu fugi!

Jenna

Pana si pleoapele ma dor: le simt ca de plumb, nelasandu-ma sa vad cum arata iadul. Mai mult ca sigur sunt mort, insa totusi cum poti simti ceva cand esti mort? Ma intorc pe o parte si fac un efort colosal sa ridic pleoapele. Mai intai imi dau seama de ceva: nu sunt mort. Razele soarelui imi ard fata. Apoi observ altceva. Nu sunt afara, ci intr-o camera frumos decorata si foarte ordonata. Lumina patrunde lin prin ferestrele glisante, lungi pana in podea. Vad o masa alba, joasa si o fata aparent scunda cu parul saten agatat intr-un coc lejer in varful capului. Sta turceste ducand din cand in cand la  gura o cana  si scriind pe niste foi. Poarta un tricou negru mult prea lung si larg iar picioarele ii sunt dezvelite. Sta  o clipa  pe ganduri, privind prin sticla geamurilor, dupa cae se ridica in picioarer. Inchid ochii, prefacand-ma sa dorm. Este un gest deprins din copilarie, cand ma prefaceam ca dorm cu dorinta de a nu mai fi trimis la scoala.

Revine peste cateva minute, imbracata frumos, elegant. Se apropie de mine si incerc sa respir normal pentru a nu isi da seama ca de fapt ma prefac. Pot sa ii simt caldura trupului si mirosul atat de fin. Nu pot sa il compar cu nimic pentru ca nu am mai intalnit un asemenea miros in viata mea. O aud plecand si lasa in urma ei un miros delicios de cafea. Usile se inchid si ma ridic rapid in sezut. Nu stiu de ce am facut asta, dar imi dau seama ca a fost o mare prostie. Corpul imi sageteaza si icnesc din cauza durerii. Coastele imi sunt cu totul amortite si simt gust de fiere in gura. Capul imi zvacneste. Langa canapeaua pe care dormisem era un scaun mic cu o ceasca de cafea si o hartie. Iau hartia in masa : Gasesti mancarea in frigider. Poti sa faci ce vrei.

Nu am habar ce se intampla. Unde sunt? Ce caut aici? Cum am ajuns? Visez? Si totusi durerea este reala. Fata aceea era reala. Sau poate ca nu. Sa fie asta raiul? Din nou, nu cred. Expir lung, incercand sa alung durerea si ma ridic sustinut de bratul canapelei. Curiozitatea mea bolnavicioasa ma face sa ma duc direct la masa. Ma las pe vine si citesc hartiile fetei. Pe toata masa sunt insirate ceea ce par a fi cursuri de medicina, insa pe coltul mesei gasesc o hartie cu un scris dezordonat si cateva taieturi ce are imprimata urma unei cesti de cafea. Iau foaia intre degete si descifrez mesajul. In timp ce citesc, incep sa zambesc.

Umbrele mor si umbrele se nasc incontinuu.
Umbre suntem noi si umbre aducem pe Pamant.
Totul este lipsit de lumona si in zadar luminat,
Cand moartea vine si fumul iti este predestinat.

Noi suntem sclavi ai suferintei ce tragem fumul in piept
Din flamele stramosilor ce au facut la fel.
Tot ce am facut, am facut in zadar si stim.
Am pierdut timpul incercand sa ma abtin
De la ceva ce oricum va trebui sa fac in veci.

Imi dau seama ca este tratata o tema puternica, ce pare ca o macina, insa zambesc din cauza faptului ca suna de parca ar fi fost scrisa de mine. Exact stilul meu, asezarea cuvintelor, tematica.
Ma ridic si imi dau cu oroare seama de ceva: nu mai am nici medicamentele. Fara medicamente, sunt ca si mort: cancerul ma va macina in doua saptamani cel mult. Incep sa tremur: nu stiu daca e vina fricii sau a furiei, insa ma retrag pe canapea, tinandu-mi capul intre maini. Nu pot gandi. Nu pot vorbi. Nu stiu ce sa fac: nu imi este frica de moarte. Imi este frica de faptul ca nu mi-am trait viata. Am pierdut timpul, am reusit sa pierd tot ce mama agonisise o viata, sa imi pierd sperantele, si in cele din urma, sa imi pierd ultima sansa la un dram de viata.
Nu am bani sa fac rost de medicamente, si chiar daca as avea, nu am de unde sa le iau. Fusesem in Elvetia sa le cumpar, si costasera o avere. Probabil va trebui sa incep numaratoarea inversa. Aceasta va fi ziua paisprezece: ziua in care voi face un dus fierbinte, imi voi schimba hainele naclaite de  sange, si voi face cunostinta cu gazda mea, posesoarea unei inimi extraordinar de bune. Asadar trebuie sa incep, chiar daca probabil am cateva coaste fracturate, un ochi vanat, cucuie si mana dreapta luxata sau chiar rupta. Pasesc agale prin casa, icnind de durere la fiecare pas si caut baia.
~
Hainele imi sunt putin largi, insa miros frumos si sunt curate.
Ma intorc pe canapeaua din livingul luminos, tocmai cand usa de la intrare se deschide, lasand o silueta imbracata office, in sacou si pantaloni eleganti, cu tocuri nu foarte inalte sa paseasca in incapere.
Detaliul pe care l-am uitat e ca voi fi mort de rusine cand voi da ochii cu cea care m-a salvat, insa mi-am amintit acest detaliu cand m-am aflat in fata faptului implinit. Parul ii este perfect stans intr-un coc pe ceafa, cu ca cel de dimineata, rasfirat. Sa fie ea persoana cu picioarele dezgolite, spontana si atractiva de care am dat cu ochii dimineata? Imi zambeste timid si vad o picatura din acea spontaneitate. Intinde mana in semn de salut si eu i-o strang, cu un zambet sters.

-Sunt Jenevieve, dar imi poti spune Jenna.
-Sunt Collyn, incantat. rostesc cu gatul uscat, privindu-i ochii verzi ai fetei.

Nu pare mai mare decat mine. De fapt inaltimea, ochii jucausi, talia subtire si gropitele din obraji imi spun ca are cel mult aceeasi varsta ca a mea.

-Ma intorc intr-un sfert de ora sa discutam mai deschis. Esti ok?

-Da, sunt bine. Raspund rusinat, facand un pas in spate cand ea se indreapta spre o camera cu usa inchisa.

Inchide usa in urma ei fara sa mai spuna nimic. Ma asez pe canapea. Ma simt ciudat: ce pot eu sa ii dau in schimb acestei fete? De fapt, de ce are ea nevoie? Dupa luxul din casa e cu siguranta bogata, este frumoasa, este posibil sa fie studenta la medicina, deci este si inteligenta. Ce i-as putea eu oferi?

Usa de la dormitorul ei se deschide si o vad pe acea Jenna de dimineata. Parul saten deschis ii este desfacut, stand ondulat in bucle salbatice, lung pana la umeri. Poarta un tricou negru, ca cel de dimineata, si o pereche de pantaloni scurti.

-Bine, deci...trebuie sa vorbim. Se asaza langa mine pe canapea, tragandu-si un picior sub sezut.

Aceasta replica imi trezeste amintiri. Ultima oara cand am auzit asta, am auzit-o spusa de catre Audrey, inainte sa se desparta de mine. Respir adanc, dupa care spun hotarat:

-De acord.