Before Suicide Squad

Prietenul tau

Inaintez grabita pe holurile pustii, slab luminate, sunetul tocurilor mele rasunand ca un ecou. Imi verific ceasul si observ ca am intarziat la intalnirea cu pacientul meu, lucru care ma ambitioneaza sa maresc viteza. O curba brusca la dreapta, apoi inca de doua ori la stanga si ajung in fata celulei. Arunc o privire brusca inprejur, ca sa realizez ca eram singura, nu ma urmarea nimeni. Rasuflu usurata, mana mea pozitionandu-se pe clanta si apasand usor.
Pasesc cu atentie in incapere, sunetul usii inchizandu-se rasunandu-mi in timpane. Arunc o privire catre masa la care statusem cu o zi inainte, dar nu era nimeni asezat pe scaun. Cercetez cu atentie camera, insa nicio urma de om... oare unde o fi?
Trei gardieni intra brusc in camera, trantind usa si strigand:
-Unde e?
-A disparut...
-Nu pot sa cred!
Nedumerita, imi fac curaj sa intreb:
-Ce s-a intamplat?
-Nu vezi? Jokerul a evadat!
-Poftim?
Imi las corpul moale, sa cada, inchizand ochii si o mie de ganduri invadandu-mi capul.
Asa ceva nu este posibil! Gardienii aveau arme, el era legat, celula era izolata, iar pe singurul geam care e in camera nu ar fi incaput...e ceva putred la mijloc. Cum sa fuga fara sa fie observat de nimeni? Sau poate au observat, dar prea tarziu ca sa se mai poata face ceva...
Dar asta inseamna ca cel mai mare criminal umbla liber prin azilul nostru? Toata lumea este in pericol, inclusiv eu... trebuie sa-i ajut cumva...
-Doctorita... Doctorita!
Doua maini grele ma zguduie puternic si ma trezesc din transa in care ma aflam. Ma smucesc si ma ridic de jos, raspunzand pe jumatate absenta:
-Da, sunt aici!
-Avem nevoie de ajutorul dumneavoastra...
-Dar ce pot eu sa fac? vocea mea era stinsa, iar eu extrem de slabita.
-Alertati tot azilul si... grabiti-va! In situatii ca acestea nu putem pierde nici macar o secunda...
Ies din camera si incep sa alerg pe holuri, tocurile ingreunandu-mi sarcina. Nervoasa, le dau jos si contininui sa fug descult, deschizand larg usile si strigand cat ma tineau puterile:
-Jokerul a evadat! Paziti-va!
Auzind spusele mele, toti cei care luau parte la sedinte sau stateau in jurul mesei s-au ridicat si s-au incuiat, fiind protejati acum de orice primejdie.
Dupa ce termin cu birourile, ma indrept spre cantina, care e la distanta de doua etaje de locul in care ma aflam. Urc scarile in cea mare viteza de care sunt capabila, dand buzna in cantina si spunandu-le oamenilor sa se inchida pe unde pot, sa-si ia arme ca sa se poata apara.
Gafaind, iau o pauza de o secunda, sleita de puteri, dar imi amintesc ca trebuie sa continui, asa ca ma indrept, lacrimile siroindu-mi pe obraji, spre sectorul cu dormitoare. Plangeam de nervi, se stres si de oboseala, dar stiam ca nu pot renunta acum. Imi adun ultimele puterni si pasesc increzatoare pe holul principal. Nu mai sunt in stare sa strig, dar oamenii au inteles ca venirea mea in starea in care ma aflu nu e un semn bun. Verific fiecare usa si un mic zambet imi apare in coltul gurii: erau incuiate. Totusi, mai este o persoana care nu e protejata, care e vulnerabila si expusa oricarui atac. Iar acea persoana sunt eu.
Grabita, urc ultimele scari catre camera mea, in care mi-am petrecut ultimii 7 ani de viata, parcurgand drumul pe care il stiam cu ochii inchisi, pe care mersesem de milioane de ori, si totusi niciodata nu mi s-a parut mai primejdios ca acum.
Odata ajunsa in fata dormitorului, apas clanta cu toata puterea si ma arunc inauntru, trandind usa in urma mea, incuind-o si aruncand cheia undeva prin incapere.
Inchid ochii si rasuflu usurata: ii salvasem pe toti si acum eram in siguranta. Un zambet imi apare pe fata cand realizez ce tocmai am facut, nefiind obisnuita cu rolul de eroina... este un sentiment al naibii de placut!
Dar cand deschid ochii, observ pe pat o silueta inalta, musculoasa si cu o gluga neagra pe cap. Inghit in sec speriata si ma apropii, vrand sa-i vad fata, atingandu-i usor urmarul. Stiam ca e gresit, insa am realizat prea tarziu gafa pe care tocmai o produsesem.
Se intoarce brusc catre mine, putand sa-i observ fata alba, parul verde si zambetul larg...
Ma dau inapoi lipindu-mi corpul de usa, cautand cu privirea cheia pe care o aruncasem cu cateva momente mai devreme. Lacrimi amare mi se aduna in coltul ochilor, dar nu vreau sa le dau frau liber, nu aici si nu acum!
Sunt mai speriata decat am fost vreodata si mai in pericol ca oricand...de data asta nu mai am scapare!
Vocea lui rece, infricosatoare ma face sa ma infior si sa ma incordez, asteptand in orice clipa sa-mi curme existenta:
-Oh, Harley draga...
Imi inchid ochii si ma trantesc pe jos, strangandu-mi genunchii si ascunzandu-mi chipul in parul blond.
-Ti-am zis ca voi fi prietenul tau!