Before Suicide Squad

Revedere

Plutesc intr-un infinit negru, lipsit de viata sau culoare. Ma simt usoara ca un fulg, dar totusi ceva foarte greu ma apasa. Dintr-o data, totul se lumineaza in jurul meu si ma pomemesc ca fug spre nicaieri, sarind peste acoperisurile celor mai inalte cladiri. Deodata, simt o zdruncinatura, iar in urmatoarea secunda, cladirea pe care stateam se prabusea. Disperata, sar pe alta, care, de asememea, se darama.
Cladire dupa cladire, parea ca orice atingeam era distrus. Atunci mi-am dat seama ca nu mai are sens sa ma lupt si m-am lasat sa plutesc.
Simt cum cad in gol, buzele mele eliberand un tipat.
Deschid ochii si sar din pat, dar in urmatoarea secunda, o durere insuportabila imi pulseaza in corp. Daca cele doua brate puternice nu ma prindeau, probabil as fi cazut si as fi lesinat din nou. Dar m-au prins si m-au asezat grijuliu pe pat. Atunci am realizat atat cine era posesorul bratelor, cat si unde ma aflam. Cel care m-a salvat e un doctor pe care il cheama David... cred. Ma aflam intr-o camera cu miros de dezinfectant si medicamente, asezata pe un pat tare de spital. Fara indoiala eram la infirmerie.
O asistenta scunda si plinuta se indreapta spre mine, avand in mana o rola de bandaje.
-Buna dimineata, doctorita Quinzel! vocea pitigaiata imi tiuie in timpane.
-E deja dimineata?
Curiozitatea imi inunda mintea cu un milion de intrebari, pe care abia asteptam sa i le pun fiintei din fata mea, insa trebuie sa am rabdare. Sunt un om matur.
-Ora 7 si 19 minute, mai exact, imi raspunde vocea enervant de subtire.
-Cat am dormit?
-Ati fost lesinata aproape 24 de ore!
Deci de asta ma simt atat de slabita, de parca as putea sa mor in urmatorul minut.
-Acum pot sa ma ridic?
Bineinteles ca incapatanarea invinge ratiunea, mai ales in momentele in care nu pot gandi limpede din cauza durerii.
-Nu inainte sa va scot perfuzia, doamna!
Arunc o privire inspre mana mea stanga, in care era infipta o perfuzie. Lichidul transparent care imi ajunge in vene imi da o senzatie de energie, probabil ca sunt vitamine.
-Nu vi se pare ciudat sa tratati o doctorita? vocea mea era putin ironica, dar totusi serioasa.
Asistenta stramba din nas inainte sa raspunda:
-Un psihiatru are total alta specializare fata de un chirurg sau o asistenta.
Raspunsul diplomat este urmat de smulgerea brusca a perfuziei si acoperirea locului inflamat cu un plasture.
-Acum va puteti ridica, cineva va asteapta la iesire.
Ma ridic din pat, indreptandu-ma incet spre usa. Durerea nu mai e atat de puternica, dar nici nu imi paraseste picioarele tremurande.
Odata ce parasesc sala in care statusem o zi intreaga, ma lovesc de un trup inalt si puternic.
-Harleen!
Glasul dulce si atat de cunoscut imi gadila auzul. Nu era posibil, insa as fi recunoscut acea voce dintr-o mie...
-Kalus!
Strigatul meu este inabusit de pieptul lui. Mi-a fost dor de bratele sale incolacite in jurul taliei mele si de parfumul lui care imi aduce doar bucurie. Imi lipsea apropierea noastra, pe care nu am mai simtit-o de  7 ani. Imi iubesc fratele mai mult decat orice pe lume, el e singurul care mi-a mai ramas din familie, singurul care ma leaga de trecut.
-Cum ai ajuns aici? 
Intrebarea mea pare sa-l deruteze putin, insa nu ezita sa raspunda:
-Am aflat ca esti aici si am vrut sa te vad, dar va trebui sa plec in jumatate de ora.
-De ce, Klaus?
Intrebarea mea a sunat mai mult ca o rugaminte, ca un oftat. Lacrimi amare mi se aduna in coltul ochilor, nu puteam sa-l pierd din nou, nu dupa ce l-am regasit.
El ofteaza, strangandu-ma si mai tare in brate, urmand sa-mi raspunda:
-Vizitele permise aici sunt foarte scurte, dar acum, ca stiu unde esti, o sa vin mai des. Promit!
Promisiunea lui a sunat hotarat, solemn. Totusi, in adancul mintii mele, ma indoiam de viitoarele noastre intalniri.
-Gardianul care m-a adus la tine, continua el, mi-a zis sa-ti transmit ca sefu' te asteapta la el in birou.
Ultimele cuvinte rostite de el m-au facut sa uit de tristete si singuratate. Cand cineva spune ca sefu' ma cheama la el in birou, nu-i de bine. Cel mai probabil vrea sa-mi comunice ca am un pacient nou.
Mi-am eliberat fratele din imbratisare, soptind un "La revedere" si indreptandu-ma catre biroul celui care m-a chemat. Sunetul tocurilor mele lovind podeaua se aude ca un ecou, pana cand linistea perfecta cuprinde holul, asta insemnand ca am ajuns. Trag aer adanc in piept, mana mea apasand usor clanta.